ARCHAEOLOGICAL PROFESSIONAL ASSOCIATION - ROMANIA
ROMANIAN JOURNAL OF ARCHAEOLOGY
 
Repertoriul fortificațiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie
Dorel BONDOC
English version
 
Ripa nordica a Dunarii sf. sec. III - inc. sec. V
Ripa nordica a Dunarii sf. sec. V - sec. VI
Repertoriul fortificațiilor (sfârșitul sec. al III-lea - începutul sec. al V-lea)
Comentariu istorico-arheologic
Tipologia, formele și elementele constructive ale fortificațiilor
Faze de construcție sau reconstrucție și reparație
Sfârșitul fortificațiilor
Problema valurilor
Căi de comunicație
Repertoriul fortificațiilor (sfârșitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea)
Abrevieri

În pofida eforturilor arheologiei românești de a clarifica statutul stăpânirii romane la nordul Dunării după retragerea aureliană, discuțiile purtate în jurul acestei chestiuni sunt încă departe de a fi încheiate. Lipsa fondurilor destinate săpăturilor arheologice în această direcție completează în chip nefericit imaginea neclară a unui capitol care se întinde pe durata a trei secole din istoria politică și militară a României.
Primele încercări de a realiza o imagine unitară a acestei probleme le datorăm profesorului D. Tudor (în RIR, XI-XII (1941-1942), 1943, p. 139-149; SCIV, XI, 2, 1960, p. 335-360; Historia, XIV, 1965, p. 368-380; Daco-romania, I, 1973, p. 149-161). Ulterior documentația a crescut lent, mai ales în contextul cercetărilor din sectorul Porților de Fier care au reprezentat o mare șansă pentru arheologia românească (Comori arheologice în regiunea Porților de Fier, Buc., 1978).
Selectiv sunt de menționat contribuțiile aduse de N. Gudea (în Actes Mamaia, 1972, p. 173-180; Banatica, 1977, p. 38 și urm.), O. Toropu (în Analele Universității din Craiova, secțiile Istorie, Geografie, Filologie, II, 1973, p. 47-56; Romanitatea ..., p. 13-38), D. Benea (Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia și legiunea a IIII-a Flavia, Cluj, 1983) și M. Davidescu (Drobeta în secolele I-VII e. n., Craiova, 1980, p. 172 și urm.; Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989). În unele cazuri, dată fiind importanța lor, cercetările arheologice au fost mult mai ample (Drobeta, Sucidava), conducând la elaborarea unor monografii substanțiale. De asemenea, combinarea judicioasă a izvoarelor literare cu descoperirile arheologice au condus la concluzii interesante (M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, Buc., 1988).
Sintezele referitoare la problema în discuție n-au ezitat să apară: R. Florescu, în BMI, XLI, 3, 1972, p. 23-26; N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 93-112; I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Buc., 1982, p. 92-120; O. Toropu, în Oltenia. Studii și comunicări, V-VI, 1986, p. 45-60; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Buc., 1995, p. 159 și urm.; D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timișoara, 1996, p. 70-113; Maja Dordeviæ, în Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad, 1996, p. 125-133; ș. a.). Au fost vizate pe rând diferite sectoare geografice, În special Banatul sau numai anumite perioade de timp.
Rândurile care urmează își propun să prezinte o imagine de ansamblu a dominației Imperiului roman târziu la nord de Dunăre, într-un sector limitat vest-est de Tisa și Marea Neagră. Concret, vor fi vizate punctele în care stăpânirea romană târzie este atestată oficial, incluzând și insulele Dunării. În linii mari, teritoriul circumscris subiectului abordat se află la granița nordică a provinciilor Moesia Prima, Dacia Ripensis, Moesia Secunda și Scythia. Fortificațiile vor fi prezentate pe scurt, cu citarea unei bibliografii minimale mai vechi sau mai noi, în ordine geografică, de la vest spre est. La întocmirea repertoriului prezentat în continuare au fost luate în calcul izvoarele literare, descoperirile arheologice și epigrafice, precum și circulația monetară. Multe date au fost preluate din lucrarea lui L. F. Marsigli, Description du Danube, II, La Haye, 1744.
Nu au fost abordate unitățile militare dislocate în aceste fortificații întrucât de această problemă mă voi ocupa cu o altă ocazie.
Cadrul istoric la care se referă rândurile de mai jos este jalonat de următoarele evenimente majore: retragerea romanilor din Dacia, depășirea crizei politico-militare din Imperiul roman și amplele reforme întreprinse de Dioclețian și Constantin cel Mare. Linia Dunării redevine limes așa cum fusese înainte de cucerirea romană a Daciei și ambele maluri ale fluviului sunt întărite cu fortificații. Intensa activitate edilitară din perioada tetrarhiei se reflectă și la nordul Dunării, dar nu poate fi vorba de o reluare a acestei regiuni. “Dacia restituta” (Incerti Panegyricus Constantio caesari dictus, III, 3) nu se referă la realități nord-dunărene (T. Zawadski, în Daco-romania, 1, 1973, p. 65-68; D. Bondoc, în Oltenia. Studii și comunicări, I, S. N. (1990-1995), 1998, p. 54-56). În perioada tetrarhiei s-a menținut numai controlul asupra ripei nordice a Dunării. Abia în vremea lui Constantin cel Mare se poate vorbi de o stăpânire romană asupra unor teritorii nord-dunărene. Prezentul studiu se bazează numai pe informațiile arheologice publicate.

Repertoriul fortificațiilor

(sfârșitul sec. al III-lea - începutul sec. al V-lea)
1. Cenad; identificarea aici a unei fortificații romane târzii pe baza descoperirii în anul 1941 a unei cărămizi cu ștampila SISC (IA), a fost contestată de unii istorici români (IDR, III/1, p. 247). Existența sa nu poate fi însă exclusă cu totul având în vedere faptul că respectiva cărămidă ștampilată a fost descoperită într-o săpătură edilitară alături de alte cărămizi ce proveneau din fundațiile unor ziduri romane; faptul a fost verificat printr-un sondaj arheologic în anul 1946. Mai mult, în anii 1974 și în 1986 s-au efectuat alte sondaje care au scos la iveală ceramică romană târzie. Circulația monetară susține această ipoteză (Protase, PC, p. 174) și în lipsa unor cercetări sistematice s-ar putea admite că la Cenad a existat cândva în sec. al IV-lea o fortificație romană târzie, poate un turn de observație, care a aparținut fie provinciei Pannonia Secunda, fie provinciei Valeria. O rezervă se impune totuși: aceea a datării fortificației la începutul sec. al IV-lea (IGLR, p. 374). Mult mai pertinentă ar fi luarea în considerare a acțiunilor militare întreprinse de Constantius al II-lea împotriva sarmaților din anii 358-359, sau cele ale lui Valentinian I împotriva cvazilor, de numele celui din urmă legându-se o intensă operă de fortificare a granițelor Imperiului în regiunea Dunării pannonice (Ammianus Marcellinus, XXIX, 6, 2). Nu se poate preciza momentul de sfârșit al fortificației, în tot cazul trebuie să fi avut o existență efemeră, mai ales în contextul apropiatei invazii hunice.
IGLR, p. 374; IDR, III/1, p. 246-249, ambele cu bibliografia;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 239-240.

2. Panéevo, reprezintă un pandant nord-dunărean al marii baze militare de la Singidunum, unde-și avea sediul legiunea a IV-a Flavia. Hărțile localității Panéevo întocmite de G. Bordener în 1718 și de contele Marsigli în 1726, sugerează existența aici a unui quadriburgium cu turnuri pătrate la colțuri, neidentificat încă pe teren, probabil actualmente suprapus de așezarea modernă. Întâmplător pe strada Braca Jovanoviæ, la nr. 15, au fost descoperite peste 50 de cărămizi romane cu ștampile aparținând legiunilor a IV-a Flavia și a VII-a Claudia, laolaltă cu resturi de construcții, ceramică, fragmente sculpturale și vestigii ale culturii sarmate.
Quadriburgium-ul de la Panéevo a fost ridicat cel mai probabil în timpul lui Dioclețian a cărui domnie este semnificativă pentru limesul târziu de la Dunărea de Jos, dar și pentru construcțiile de acest tip. Sfârșitul fortificației poate fi legat de cel al castrului de la Singidunum care în 441 este devastat de huni.
IDR, III/1, p. 30 (cu bibliografia);
Maja Dordeviæ, în Roman Limes ..., p. 126 și urm.
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 72.

3. Constantia - Contra Margum (Kuvin); numele antic al fortificației a fost stabilit prin coroborarea izvoarelor literare: Notitia Dignitatum, XLI, 33 și Priscus Panites, 1. Cum reiese din titulatură, acest punct militar trebuie plasat la nordul Dunării în fața localității Margum (Orasja), undeva în zona Kuvinului de astăzi. În lipsa unor cercetări arheologice sistematice, hărțile mai vechi și descoperirile întâmplătoare capătă o importanță majoră.
Harta lui Marsigli prezintă pentru Kuvin un complex de două fortificații: prima patrulateră, secunda triunghiulară.
O hartă militară a Kuvinului, din 1788, indică o așezare triunghiulară. Compararea celor două hărți ridică problema localizării unei fortărețe romane târzii de formă triunghiulară, undeva în centrul Kuvinului modern.
Din însemnările lui Marsigli mai reiese descoperirea unei stele funerare aparținând lui L. Valerius, fost centurion în legiunea a IV-a Flavia Felix. În sfârșit, mai multe cărămizi ce poartă ștampila legiunii a VII-a Claudia completează tabloul informațiilor referitoare la această localitate.
Ridicarea fortăreței Constantia - Contra Margum trebuie pusă pe seama lui Constantin cel Mare sau a fiului său Constantius al II-lea, așa cum reiese din titulatura purtată, precum și din Notitia Dignitatum: castrum Augustoflavianensis, ambii împărați purtând gentilicul Flavius. Distrugerea sa este legată de invazia hunilor: în anul 434 solia condusă de Priscus Panites i-a găsit pe aceștia stăpâni pe cetate, deci este posibil să fi fost distrusă la acea dată.
Priscus Panites, 1;
Notitia Dignitatum, XLI, 33; IDR, III/1, p. 30-32;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 106 (cu bibliografia);
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, Cluj, 1983, p. 192-193;
M. Dordeviæ, op. cit., p. 128 și urm.

4. Insula Sapaja - fortificație de tip quadriburgium, având următoarele dimensiuni: 92,5 x 92 x 93 x 92 m. Laturile sunt orientate pe direcția punctelor cardinale, iar turnurile de colț au forma patrulateră (6,20 x 6,20 m). Cercetată sistematic între anii 1967-1970 fortificația avea zidurile din piatră, alternând cu șiruri de cărămizi pentru nivelare. Au fost puse în evidență o poartă situată pe mijlocul zidului sudic și încă un turn interior. Importanța excepțională a fortificației constă în situarea sa în vecinătatea vărsării râurilor Nera și Caraș în Dunăre. Așa s-ar putea explica dimensiunile sale relativ mari. Un punct de o asemenea importanță nu putea scăpa neobservat de Marsigli și mai înainte de contele Mercy, care l-au înregistrat în hărțile lor. Investigațiile arheologice au fost prejudiciate de starea oarecum precară a fortificației care, în 1739, a fost aruncată în aer de către austrieci, conform punctul 6 al păcii de la Belgrad.
Susținută pe malul sudic de fortificația de la Ram și pe cel nordic de avanpostul de la Banatska Palanka, cetatea de pe insula Sapaja completa unul dintre cele mai întărite puncte de trecere ale Dunării în acest sector. În stadiul actual al cercetărilor se poate aprecia că fortăreața din insula Sapaja a fost ridicată în timpul lui Constantin cel Mare, cel mai probabil după victoria din anul 322 asupra sarmaților. Această ipoteză este susținută de circulația monetară și de tehnica de construcție. Descoperirile de factură sarmatică trebuiesc puse pe seama unor mercenari (foederati) înrolați în rândurile armatei romane.
În ciuda distrugerilor de pe limes, posterioare anului 378, se pare că prima distrugere a fortificației se datorează hunilor, la începutul sec. al V-lea. Ea va fi refăcută mai târziu în timpul împăratului Iustinian. Identificarea fortificației în lumina izvoarelor literare (Notitia Dignitatum, Novela a XI-a, Procopius) este dificilă dată fiind puținătatea informațiilor în această direcție. Sunt de reținut două opinii semnificative:
  • Danica Dimitrijeviæ, conform căreia pe insula Sapaja se află Laederata-Litterata;
  • Al. Jovanoviæ, care în căutarea aceleiași Laederata, consideră că fortăreața din insula Sapaja s-ar fi numit Nova Laederata; astfel s-ar justifica plasarea de către Procopius a celei dintâi în fața unei cetăți numită Novae.

Comparând dimensiunile mari ale fortificației de la Sapaja cu cele de la Ram (Laederata) care sunt mai mici, atunci ipoteza emisă de Danica Dimitrijeviæ ar putea avea o mai mare greutate.
Deși interesante, raționamentele cercetătorilor sârbi comportă unele rezerve motivate, așa cum am mai spus, de insuficiența informațiilor, drept pentru care, deocamdată, identificarea numelui antic al fortăreței din insula Sapaja rămâne incertă. Descoperirile epigrafice nu ajută prea mult în acest sens: ștampile ale legiunii a VII-a Claudia, dintre care una aflată S(UB) C(URA) AUR(ELIUS), acesta din urmă fiind probabil un praepositus necunoscut până acum.
N. Gudea, în Actes Mamaia, 1972, p. 175;
Idem, în Drobeta V, 1982, p. 107 (cu bibliografia);
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
Al. Jovanoviæ, în Roman Limes ..., p. 69-72;
M. Dordeviæ, op. cit., p. 130;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 73.

5. Banatska Palanka, fortificație romană târzie, neidentificată pe teren. Existența sa este confirmată de cele două cărămizi ștampilate cu numele a doi praefecti ai legiunii a VII-a Claudia: Adventinus și Eufemus, precum și de circulația monetară din această vreme (emisiuni de la Dioclețian până la Teodosius al II-lea). În dizer-tația sa despre localizarea Laederatei, Al. Jovanoviæ consideră că fortificația de la Banatska Palanka s-ar fi numit Translederata, lucru nedovedit însă de nimic. În așteptarea unor cercetări arheologice care în primul rând să identifice pe teren situl arheologic în discuție, nominalizarea de mai sus a fortificației de la Banatska Palanka, precum și alte încercări de acest gen, rămân la stadiul de ipoteză. Faptul că atât tezaurul cât și monedele izolate descoperite aici sfârșesc la Teodosius al II-lea, îndreptățesc stabilirea momentului de sfârșit al presupusei fortificații, cândva la începutul sec. al V-lea.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 66, nr. 1;
IDR, III/1, p. 34-39;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
Al. Jovanoviæ, în Roman Limes ..., p. 69-72;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 72.

6. Vršac; siturile arheologice din parcul orașului sunt acoperite în întregime de clădiri moderne, totuși puținele descoperiri atestă o posibilă staționare romană în perioada târzie. Vestigiile romane se găsesc pe teritoriul orașului laolaltă cu cele de factură sarmatică și între ele sunt de reținut câteva ștampile ale legiunii a VII-a Claudia. O vexilație a acestei unități militare se afla S(UB) C(URA) MUCATR(A)E PR(AE)P(OSITUS). La această situație mai sunt de adăugat și cele șase tezaure monetare descoperite în zonă; majoritatea monedelor sunt emise în timpul lui Constantin cel Mare și al fiilor săi. Este posibil să avem de-a face cu o fortificație mai veche refăcută în sec. al IV-lea. În vecinătatea VrŚac-ului, la Vatin, a fost semnalată o descoperire de excepție, constând dintr-o brățară de aur inscripționată în interior și exterior după cum urmează:
a) D(OMINO) N(OSTRO) CONSTANTI
b) MAT GOG(OS).
A fost datată în sec. al IV-lea în anii 338-339, după victoria repurtată de împăratul Constans asupra sarmaților (IDR, III/1, p. 128-130).
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 70, nr. 22;
IDR, III/1, p. 124-128;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 104;
M. Dordeviæ, în Roman Limes ..., p. 132.

7. Tibiscum (Jupa); în perioada romană târzie a continuat să fie folosit vechiul castru, căruia i s-au refăcut zidurile de incintă vestic și estic. Pentru aceste refaceri nu s-au dezafectat vechile construcții, ci s-au aplicat “plombe” din piatră de carieră nefasonată sau din monumentele epocii anterioare. În principia fostului castru a fost refăcută instalația de încălzire cu hypocaust. Vecinătatea castrului este ocupată de un vicus militar a cărui folosire și în epoca târzie a fost dovedită. Pentru locuire s-au redimensionat vechile edificii prin compartimentare, rezultând astfel camere mai mici cu ziduri groase de cca. 0,50 m din piatră de râu și cărămizi legate cu mortar de slabă calitate.
Descoperirile mai constau în ceramică romană târzie, un cuptor de olărie, țigle, olane, mărgele (atelier de sticlărie). O mențiune aparte merită circulația monetară; cu excepția monedelor izolate este de luat în considerare un tezaur compus din 971 piese de bronz, cele mai multe fiind emise în timpul lui Constantius al II-lea. Semnificativ este faptul că ultima monedă provine de la Valentinianus I. Materialele epigrafice din această perioadă rezidă în ștampile MID, PCH și poate LEG IIII FL (D. Benea, P. Bona, Tibiscum, p. 10). Actualmente este greu de precizat cărei provincii va fi aparținut avanpostul militar de la Tibiscum: Moesiei Prima (cf. O. Toropu, în Oltenia. Studii și Comunicări, V-VI, 1986, p. 48 - harta) sau Daciei Ripensis (cf. D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 140). În tot cazul sfârșitul său nu poate data mai târziu de tulburările posterioare anului 378.
M. Moga, în ActaMP, VII, 1970, p. 135-149;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit.; p. 5-14;
IDR, III/1, p. 145-232;
D. Benea, în Tibiscum, VI, 1986, p. 241-256;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 126-140;
D. Benea, P. Bona, Tibiscum, Buc., 1994.

8. Pojejena; o fortificație romană târzie este presupusă aici pe baza materialului tegular care constă în ștampile ale legiunii a VII-a Claudia, în special cele cu legenda LEG(IO) VII CL(AUDIA) C(UPPIS), una însoțită de o pasăre redată schematic (signum legionis ? - IDR, III/1, p. 50, nr. 22). Ștampila denotă detașarea de la Cuppae (Golubac) la Pojejena a unei unități militare aparținând legiunii a VII-a Claudia. La acestea se adaugă și ștampile ale legiunii a IV-a Flavia. Este de reținut de asemenea intensa circulație monetară din zonă: un tezaur monetar ce se întinde de la Constantin cel Mare la Iulian Apostatul.
Probabil căutarea pe teren a fortificației târzii este zadarnică: în această perioadă s-a folosit în continuare vechiul castru care se afla într-o stare bună și ca atare nu se impunea o nouă construcție. Descoperirea cărămizilor ștampilate în ruinele castrului pledează în favoarea acestei ipoteze. De altfel, problema ridicată de N. Gudea (Banatica, III, 1975, p. 340) privitoare la utilitatea castrului de la Pojejena în perioada provinciei Dacia este firească. Din punct de vedere strategic un punct fortificat la Pojejena ar fi mult mai plauzibil în epoca romană târzie, ca un pandant nord-dunărean al cetății Pincum (Veliko GrădiŚte), dependent militar de Cuppae. A fost distrusă cândva după anul 363 (vezi circulația monetară).
N. Gudea, I. Uzum, în Banatica, II, 1973, p. 85-95;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit., p. 74, nr. 36 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Banatica, III, 1975, p. 333-343;
IGLR, p. 371-372;
IDR, III/1, p. 39-52;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, p. 98;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 74.

9. Moldova Veche este un sat al comunei Moldova Nouă, județul Caraș Severin. Mate-rialul epigrafic și tegular (vezi IDR, III/1, p. 52-55) atestă existența unui punct militar care supraveghea exploatările miniere și instalațiile portuare. Pentru subiectul abordat prezintă un mare interes așezarea romană târzie din punctul “Vinograda” (O. Bozu, G. El Susi, în Banatica, IX, 1987, p. 239-269), precum și faptul că la tezaurele monetare din sec. al IV-lea cunoscute (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 68, nr. 11-12), se adaugă un mare număr de monede descoperite izolat.
Probabil că urmele fortificației nedescoperite încă, se află undeva sub construcțiile moderne din zona portului (N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107, nr. 19). L. Böhm a identificat aici un castru a cărui existență nu a fost acceptată însă de către Dumitru Tudor.
În legătură cu numărul mare de descope-riri monetare de secol IV din această zonă și din întreg Banatul în general (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit., p. 66-75), s-a conclus apartenența Banatului la Imperiu în această perioadă. În comparație cu descoperirile din provinciile învecinate, în contextul unui comerț strict controlat la frontiere, sigur că materialul monetar de epocă târzie descoperit în Banat susține acest fapt. Dacă se ia în calcul și numărul relativ mare de fortificații, atunci Banatul reprezintă mai mult decât un ”cap de pod” al Imperiului. Revenind la Moldova Veche, sfârșitul stăpânirii romane aici ar putea fi căutat în urma evenimentelor din anii 378-379.
D. Tudor, OrTgSate, p. 61-63, 65, 66, 70;
M. Macrea, Viața în Dacia romană, Buc. 1969, p. 229;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 68, nr. 11-12;
TIR, L34, p. 81;
IDR, III/1, p. 52-55;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
O. Bozu, G. El Susi, în Banatica, IX, 1987, p. 239-269;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 74-75.

10. Gornea; o fortificație de tip quadriburgium în punctul “Cetate” a fost cercetată sistematic de către N. Gudea între anii 1968-1970. Constituia un avanpost nord-dunărean al cetății de la Novae (Cesava) și avea un plan pătrat cu laturile de 41,50 m orientate pe direcția punctelor cardinale. Zidurile au fost construite în tehnica opus mixtum din piatră de carieră, alternând cu rânduri de cărămizi pentru nivelare. Grosimea zidurilor nu este aceeași peste tot, variind între 1,30 m, 1,50 m, 1,70 m. Fundația a fost realizată din piatră cu mortar având o grosime de 1,80 - 2,10 m. Turnurile de colț sunt pătrate (9,20 x 9,20m), ieșite în exterior, fapt caracteristic fortificațiilor de acest gen. Poarta a fost identificată pe latura de sud a fortificației, are o deschidere de 5,55 m și este flancată de două turnuri dreptunghiulare (9 x 3,50 m). Nu s-a sesizat existența unor elemente externe de apărare.
Inventarul arheologic constă în ceramică, arme, unelte, monede, ș. a. Ridicarea fortificației s-a făcut în timpul lui Dioclețian, cel mai probabil între anii 294-300 (cf. N. Gudea) sau al lui Constantin cel Mare, la începutul sec. al IV-lea (cf. D. Benea). În privința momentului distrugerii nu există divergențe, acest fapt petrecându-se la sfârșitul sec. al IV-lea în contextul tulburărilor provocate de raidurile goților și hunilor(circulația monetară se încheie la Arcadius).
N. Gudea, Gornea. Așezări de epocă romană și romană târzie, Reșița, 1977;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 76-79.

11. ContraRegina; existența acestei fortificații este atestată de Notitia Dignitatum (XL, 21), dar până în prezent nu a fost localizată pe teren. Din titulatură reiese că reprezenta în sec. al IV-lea un cap de pod al unei alte fortificații - Regina - situate pe malul sudic al Dunării, și aceasta nelocalizată. Faptul că este amintită de Notitia Dignitatum sugerează că distrugerea sa trebuie să fi survenit după anul 395, probabil la începutul sec. al V-lea.
Notitia Dignitatum, XL, 21;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 106;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, Cluj, 1983, p. 193.

12. Svinița, reprezintă un bastion transdanubian al fortificației de la Boljetin. În punctul “Rejiște” a fost identificat prin sondaje arheologice un turn de observație din sec. al IV-lea, împreună cu ștampile ale legiunii a VII-a Claudia. Stampila tegulară care îl atestă pe Hermogenes, praepositus ripae, demonstrează apartenența malului stâng al Dunării la Imperiul roman. Cât privește termenul Partcit, acesta ar putea fi interpretat ca part(is) cit(erioris).
În punctul “Tricule” s-au aflat materiale de epocă romană împreună cu vestigii medievale și moderne; reține atenția o cărămidă cu ștampila DRPDIERNA. Existența unui punct militar la “Tricule” nu se poate susține deocamdată cu argumente, exceptând cărămida ștampilată de mai sus.
Pentru distrugerea (abandonarea) Sviniței este dificil de precizat data la care a avut loc acest eveniment. Dacă fortificația de la Boljetin de care depindea din punct de vedere militar este devastată de huni la începutul sec. al V-lea, atunci nici Svinița nu avea cum să reziste după această dată. Pentru o datare mai strânsă trebuie ținut cont de faptul că Gornea și Orșova care încadrau geografic Svinița la vest și la est, sunt lichidate la sfârșitul sec. al IV-lea - începutul sec. al V-lea.
TIR, L 34, p. 108;
N. Gudea, în ActaMN, VII, 1970, p. 555-559;
idem, în Tibiscus, III, 1974, p. 141-146;
IDR, III/1, p. 61-62(cu bibliografia);
IGLR, p. 365-367;
A. Corvătescu, Al. Rădulescu, în Tibiscus V, 1979, p. 171, fig. 4.

13. Dubova; așezare romană situată pe malul stâng al Dunării, vis-à-vis de fortificația de la Hajduéka Vodenica. Carămizile cu ștampila DRPDIERNA, descoperite în peștera Veterani, ar putea să postuleze existența în această localitate a unui punct militar roman neidentificat până în prezent.
În peștera Cuina Turcului au fost descoperite obiecte de epocă romană târzie (ceramică, monede). Și existența unui eventual turn sau burgus este plauzibilă. Având în vedere faptul că avem de-a face cu o așezare romană civilă, poate ar trebui luată în discuție posibilitatea transformării ei în punct fortificat în contextul militarizării generale a provinciilor limitrofe în sec. al IV-lea. Faptul acesta a fost demonstrat deja pentru provincia Scythia (R. Vulpe, HAD, p. 171; Al. Suceveanu, VEDR, p. 71, nota 502). În ce măsură Dubova se supune acestei posibilități rămâne de precizat prin prisma unor cercetări  viitoare. Până atunci siturile arheologice de pe raza acestei localități se datează larg în sec. II-IV.
TIR, L 34, p. 56;
IGLR, p. 364-365;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205 și urm.;
IDR, III/1, p. 63.

14. Dierna (Orșova); o fortificație de tip quadriburgium, înregistrată întocmai de către Marsigli, a fost ridicată aici în timpul lui Dioclețian; în prezent se află sub apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Cercetată sistematic de către un colectiv de arheologi în perioada 1966-1971, fortificația era de formă pătrată cu dimensiunile de cca. 34 x 35 m (cf. D. Benea) sau 35 x 36 m (cf. N. Gudea). Laturile sunt orientate pe direcția celor patru puncte cardinale, iar turnurile de colț sunt de formă pătrată (9 x 9 m), mult ieșite în afara incintei. Zidurile au fost construite în tehnica specifică: piatră alternând cu rânduri de cărămizi și au o grosime de 2,10 m. Nu s-au constatat elemente externe de apărare. Poarta cetății care se afla probabil pe latura sudică nu a putut fi pusă în evidență; în schimb a fost sesizată o prelungire a fortificației cu încă cca. 30 m pe latura de est.
Inventarul arheologic din cadrul fortificației constă în ceramică, arme, țigle și cărămizi ștampilate, monede ș. a. De reținut sunt și cele două tezaure monetare de 730, respectiv 1222 piese, descoperite pe teritoriul Orșovei vechi, datate în sec. al IV-lea, precum și descoperirile izolate.
Importanța excepțională a fortificației de la Dierna este dată de situarea sa la vărsarea Cernei în Dunăre, unde putea stopa eventualele pătrunderi în Imperiu prin vadul de aici. Susținută de pe malul sudic de fortificația de la Transdierna, se pare însă că nu era dependentă de aceasta, ci invers. Posesoare a unei officine militare proprii, Dierna nu putea constitui un simplu apendice nord-dunărean al Imperiului. Cărămizile ștampilate cu sigla DRPDIERNA se găsesc răspândite pe un mare areal atât la nordul cât și la sudul Dunării. Alte ștampile: (LEGIO) XIII (GEMINA), LEG(IO) XIII R(ATIARIA), DARDIANA, DIERTRA, LVM, LEG(IO) IIII FL(AVIA). Interpretarea ștampilei  LEG XIII GPS ca LEG(IO) XIII G(EMINA) P(ARS) S(UPERIOR) atestă din nou în mod oficial stăpânirea Imperiului asupra malului nordic al Dunării. Situația este similară cu cea de la Svinița, cu specificarea că acolo P(ARS) S(UPERIOR) este numită pro-babil PARS ULTERIOR.
Așezarea civilă din vecinătatea fortificației a fost pusă în evidență în două mari zone de locuire, iar stratigrafic au fost sesizate două niveluri, unul roman, iar celălalt roman târziu (D. Benea, în Banatica, III, 1975, p. 91-98).
Așa cum s-a arătat (O. Toropu) identitatea Dierna-Zernes nu este dovedită de nimic, mai mult, localitatea Zernes este plasată de către Procopius (De Aedificiis, IV, 6, 5) la sudul Dunării.
Fortificația de la Dierna prezintă în epoca romană târzie două faze, prima datând din perioada tetrarhiei, secunda din cea constanti-niană. Distrugerea sa a survenit la sfârșitul sec. al IV-lea (N. Gudea) sau începutul sec. al V-lea (D. Benea); circulația monetară se întrerupe după această dată. În tot cazul, distrugerea a fost definitivă și, în pofida faptului că o refacere a sa în sec. al VI-lea ar fi plauzibilă, totuși săpăturile arheologice n-au pus în evidență un nivel aparținând acestei perioade (O. Toropu, Romanitatea..., p. 36, nota 143).
Ptolemeu, III, 8, 10;
Tabula Peutingeriana, L 15, 8, 9;
TIR, L34, p. 53 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 177;
E. Bujor, în In memoriam Constantini Daicovici, Cluj, 1974, p. 59-63;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 15 și urm.;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205-212;
IGLR, p. 359-362;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 36;
IDR, III/1, p. 63-76;
N. Gudea, în SMMIM, 10, 1977, p. 47 și urm.;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 109;
Comori arheologice..., p. 155-163;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 83-94.

15. Praetorium (Mehadia); castru roman (142 x 116 m) cu ziduri groase de 1,30 m și așezare civilă care își continuă existența și în sec. al IV-lea. Este situat la 30 de km nord de Orșova și pare a fi un avanpost al acesteia. Marsigli a înregistrat aici un quadriburgium cu turnuri rotunde la colțuri ieșite în afara incintei, în prezent neidentificat pe teren sau identificabil în măsura în care vechiul castru a fost refăcut sub această formă în timpul lui Constantin cel Mare.
M. Macrea a constatat în timpul săpăturilor arheologice refaceri datând dintr-o perioadă târzie pe întreg spațiul castrului (porți, turnuri, clădiri interioare), iar inventarul arheologic (ceramică, monede, cărămizi) confirmă acest lucru. Refacerea castrului s-a efectuat de către soldații unei vexilații a legiunii a XIII-a Gemina singuri ori în asociere cu alții, aparținând legiunii a V-a Macedonica, după cum reiese din ștampilele cărămizilor descoperite.
Încetarea folosirii castrului în sec. al IV-lea este dificil de precizat; în tot cazul este greu de crezut că putea să reziste evenimentelor din anii 378-379.
Identificarea numelui antic al castrului de la Mehadia a oscilat între Praetorium și Ad mediam. Decisivă în această direcție este opinia lui I. I. Russu, care a localizat Ad Mediam la Băile Herculane și Praetorium la Mehadia, prima depinzând din punct de vedere administrativ de ultima (IDR, III/1, p. 76). În legătură cu această problemă ar mai fi de reținut descoperirea unei cărămizi cu ștampila legiunii a XIII-a Gemina la Băile Herculane, datând din perioada romană târzie.
Tabula Peutingeriana, VII, 4-5;
M. Macrea, în Studii, II, 1949, 1, p. 139-141;
Idem, în Dacia, NS, I, 1958, p. 208;
IDR, III/1, p. 100-120;
D. Protase, PC, p. 93;
M. Macrea, N. Gudea, I. Moțu, Praetorium. Castrul și așezarea romană de la Mehadia, Buc. 1933.

16. Ducepratum (Ada-Kaleh). Insula cu acest nume era situată în mijlocul Dunării în dreptul gurii de vărsare a pârâului Bahna. Pe această insulă Marsigli a cercetat o fortificație pătrată cu turnuri rotunde la colțuri (qua-driburgium), înregistrând-o în însemnările sale. Din punct de vedere strategic, Ducepratum-Ada-Kaleh bloca pătrunderea la sudul Dunării a unor invazii barbare prin acest vad; în acest scop era susținută pe malul sudic al fluviului de două castele ridicate la Sip (Caput Bovis).
Identificarea cu Ducepratum (Procopius, De Aedificiis, IV, 6) se datorează arheologului sârb V. Kondiæ care, traducând toponimul drept “Pășunile comandantului”, consideră că insula Ada-Kaleh a putut servi acestui scop, atât în sec. al IV-lea, cât și în sec. al VI-lea. Opinia sa a fost acceptată și de către M. GaraŚanin; de altfel identificările Ada - Kaleh - Ducepratum și Sip-Caput Bovis sunt singurele plauzibile pentru a adapta notițele lui Procopius la situația de pe teren pentru acest sector al Dunării. Nu se poate preciza în ce perioadă a fost construită fortificația Ducepratum; planul ridicat de către Marsigli ar putea indica epoca tetrarhiei.
Distrugerea sa trebuie să fi avut loc cel mai probabil la începutul sec. al V-lea sub impactul invaziilor hunice. În tot cazul ea a fost refăcută în perioada Anastasius - Iustinian, căci Procopius o înregistrează printre fortificațiile acestei perioade.
În prezent insula Ada-Kaleh se află sub apele Dunării, fără să fi fost cercetată arheologic.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39.

17. Transdiana (Insula Banului); identificarea irevocabilă făcută de V. Kondiæ conform căreia la KarataŚ se localizează Statio cataractarum Diana, a dezlegat una dintre cele mai mari controverse ale limesului din zona Porților de Fier. Continuându-și cercetările pe marginea notițelor lui Procopius, V. Kondiæ a putut conclude mai departe că Transdiana (De Aedif., IV, 4) se află în fața KarataŚ-ului de astăzi, unde fusese ridicată cândva fortăreața Diana. Singurul punct întărit situat vis-à-vis de KarataŚ este Insula Banului.
Tandemul Diana-Transdiana își găsește multe analogii pe limesul Dunării de Jos, des-pre unul amintit deja: Dierna-Transdierna, iar despre altele voi vorbi mai jos. Prepoziția “trans” separa în cazul de față fortificația secundară de cea principală situată peste fluviu. O situație asemănătoare avem și în cazul toponimelor de forma “contra” (Contra Margum, Contra Regina).
Fortificația de pe Insula Banului a fost înregistrată de către Marsigli și apoi de către Kanitz. Primele cercetări sistematice au fost inițiate de Al. Bărcăcilă, însă acestea nu au fost publicate. Începând cu anul 1965 cercetările au fost reluate de către M. Davidescu, care a publicat primele date concrete despre fortificație.
De formă triunghiulară cu două laturi măsurând 108 și respectiv 98 m, cetatea avea turnurile de colț rotunde, ieșite în afara incintei. Zidurile au fost construite în tehnica  opus mixtum și au o grosime în fundație de 1,50 - 1,65 m. Autorul săpăturilor a sesizat existența unor contraforturi de susținere a zidurilor incintei precum și a unui șanț de apărare dinspre partea de est a fortificației, lucru curios, știut fiind faptul că, de regulă, fortificațiilor romane târzii le lipsesc elementele externe de apărare.
În vecinătate au fost depistate două cuptoare de ars cărămidă și o necropolă; despre ultima nu se cunosc prea multe. Ridicarea fortificației s-a făcut cel mai probabil în timpul tetrarhiei, iar singura analogie de pe această porțiune de limes se găsește la BoŚman (Ad Scrofulas). Prima fază de existență a cetății se încheie la începutul sec. al V-lea, mai ales dacă ținem cont de faptul că Diana-KarataŚ este lichidată de huni la mijlocul acestui veac. O a doua fază datează din sec. al VI-lea, când fortificația fusese refăcută. Postularea existenței fortificației, fără întreruperi de-a lungul întregului secol al V-lea (M. Davidescu), este dificil de acceptat.
Procopius, De Aedificiis, IV, 4;
M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980, p. 206-216;
Idem, Hinova..., p. 94-103;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.

18. Drobeta-Theodora; situată la nord de Dunăre față în față cu Pontes-Transdrobeta de pe malul sudic, proteja capul nordic al podului roman de piatră ridicat între cele două războaie dacice de către împăratul Traian. Cele două fortificații formau un cuplu de cetăți ce asigurau paza acestui vad al fluviului. Toponimul Drobeta a fost primul și se pare cel mai uzitat pentru castrul și așezarea civilă de la Turnu Severin. Izvoarele literare, inscripțiile în piatră și tegulare îl atestă sub formele de Drubetis-Drubeta-Drobeta. Cât privește cealaltă denumire, Theodora, ea este atestată numai de Procopius (De Aedif., IV, 6, 15) și a fost considerată de cei mai mulți istorici drept o creație a împăratului Iustinian în cinstea soției sale. O altă posibilitate a fost studiată de către M. Mirkoviæ (Rimski gradovi na Dunavu u Gornjoi Meziji, Belgrad, 1968, p. 114), se pare mult mai pertinentă (M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 38) și acreditează proveniența toponimului Theodora de la soția lui Constantin cel Mare. Acest toponim ar fi fost aplicat nu întregului oraș, ci numai unui cartier al său.
Dacă în sec. al IV-lea au funcționat ambele denumiri, nu același lucru se poate spune și pentru sec. al VI-lea când se pare că a fost utilizată numai denumirea de Theodora.
Ridicat de către împăratul Traian, castrul de piatră de la Drobeta (137 x 123 m) a fost cercetat științific pentru prima dată de către Marsigli care a ridicat planul castrului și al așezării civile de aici. Mai departe, cu deosebire de la sfârșitul sec. al XIX-lea, ruinele de la Drobeta au fost investigate în nenumărate rânduri (istoricul cercetărilor la M. Davidescu, Drobeta, p. 12 și urm.; M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, p. 167).
Inițial castrul de la Drobeta a avut formă dreptunghiulară, suferind de-a lungul timpului modificări substanțiale, după cum voi releva mai jos. șinând cont de stratigrafie, de aspectele fortificației, precum și de circulația monetară, ar putea fi vorba de cinci faze de construcție:
      1. - Traian - Hadrian;
      2. - mijlocul sec. al III-lea;
      3. - sfârșitul sec. al III-lea (Dioclețian);
      4. - sec. al IV-lea până la începutul sec. al V-lea;
      5. - Anastasius - Iustinian.
La mijlocul sec. al III-lea, în timpul împăraților Filip Arabul sau Gallienus, cohors I sagittariorum reconstruiește odată cu thermele și castrul care suferise distrugeri în urma războiului carpic din anii 245-247. Sunt operate refaceri la turnuri, porți și curtine. În interior principia aparținând primei faze este înlocuită de un edificiu basilical cu trei nave. În faza a treia este refăcută în totalitate incinta castrului care păstrează în continuare vechea formă și dimensiunile; de remarcat apariția turnurilor de colț în formă de arc de cerc, ieșite în exterior, deși acestea ar putea aparține, totuși, sec. al IV-lea. Porții de sud i s-au atașat două turnuri rotunjite pe o latură și la fel ieșite în exterior. Alte turnuri de formă dreptunghiulară blocau porțile de nord, vest și est, accesul făcându-se numai pe poarta sudică. Faza a patra, pe lângă îngroșarea și înălțarea zidurilor incintei, modifică substanțial interiorul castrului: este ridicat un edificiu în formă de cruce dreaptă compus din 78 de încăperi de formă pătrată cu ziduri groase de 0,65 m, construite în tehnica opus mixtum. Fiecare cameră avea câte o ieșire la strada dinspre interiorul pavilioanelor.
Cele 78 de camere erau distribuite astfel: 42 în praetentura și 36 în raetentura și erau utilizate pentru găzduirea celor două unități menționate de Notitia Dignitatum (XLII,16; XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și respectiv auxilium primorum Daciscorum (M. Zahariade, loc. cit.).
Distrugerea castrului de la Drobeta a survenit în prima jumătate a sec. al V-lea și trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele circulă până la împăratul Arcadius confirmând momentul distrugerii.
O nouă refacere are loc în perioada Anastasius - Iustinian, când asistăm la reluarea circulației monetare. Publicarea materialului numismatic de la Drobeta ar putea contribui esențial la reconstituirea unor momente importante din istoria castrului; de pildă lipsa monedelor din timpul împăratului Theodosius I, care dacă se va dovedi reală în cele din urmă, ar putea ilustra o perioadă critică din viața Drobetei.
Ptolemeu, Geographia, III, 8;
Tabula Peutingeriana, VII, 4;
Notitia Dignitatum, XLII, 16, 24;
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 15;
M. Davidescu, Drobeta, Craiova 1980 (cu bibliografia);
M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, 1997, p. 167-182 (cu bibliografia);
O. Toropu, Romanitatea..., p. 13 și urm., 209-211;
IGLR, p. 352-358;
IDR, II, p. 17-75;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 104-106.

19. Puținei; o fortificație romană târzie a fost ridicată în această localitate, situată la 7 km nord de Drobeta. Avea forma dreptunghiulară (100 x 40 m), laturile orientate pe direcția punctelor cardinale, cu turnuri pătrate (7 x 7 m) de colț ieșite în exterior. Zidurile groase de 1,60 - 1,75 m, au fost construite în tehnica opus mixtum.
Fortificația a fost sondată arheologic în anul 1968 cu rezultate modeste; se pare că suprapune o așezare romană din sec. II-III. Ceramica, puținele monede și o fibulă cu capete în formă de ceapă atestă utilizarea cetății în sec. al IV-lea. La 50 de m de zidul de incintă nordic a fost surprins un șanț de apărare care este posibil să fi fost săpat în timpul cât a funcționat așezarea.
Funcționând ca un punct înaintat al castrului de la Drobeta pentru a bara accesul dinspre pasul Vâlcan, fortificația de la Puținei nu se poate data în epoca tetrarhiei așa cum s-a su-bliniat, ci mai degrabă în epoca lui Constantin cel Mare când asistăm la extinderea stăpânirii romane târzii la nordul Dunării. Dimensiunile sale relativ mari nu se pot explica decât prin necesitatea adaptării construcției la forma alungită a platoului natural pe care a fost ridicată. Nu au fost descoperite documente epigrafice și în general stadiul cunoștințelor despre fortificația de la Puținei este sărac. Devierea pârâului Pleșuva, spolierea pietrei de către localnici, căutătorii de comori și construcțiile moderne au contribuit și mai contribuie la starea destul de precară a fortificației. Sfârșitul său nu poate data mult după anul 378.
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 178-180;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 110;
D. Benea, în SMMIM, 10, 1977, p. 178-180;
D. Tudor, OR4, p. 290-292;
M. Davidescu, Hinova, p. 103-105;
D. Benea, Dacia sud-vestică...,p. 106-107.

20. Hinova; fortificație de tip quadriburgium (45,85 x 39,80 m) ridicată pe prima terasă a Dunării. Săpaturile arheologice din anii 1976-1982 (M. Davidescu) au scos la iveală ziduri groase de 1,40 - 1,50 m. Cele patru turnuri de colț sunt de formă aproximativ pătrată (3,70 x 3,95 m), ieșite în exterior. Poarta, flancată de două turnuri dreptunghiulare, a fost identificată pe latura de sud a fortificației, având o deschidere de 3,65 m. Al șaptelea turn a fost descoperit pe mijlocul zidului de incintă nordic. În interiorul fortificației, de-a lungul incintei, la 3,60 - 3,80 m de aceasta, a fost dezvelit un al doilea zid cu temelia din piatră și elevația din cărămidă, care reprezintă urmele unor cazărmi destinate soldaților din garnizoană. Construcția de formă dreptunghiulară, situată la 2,5 m în fața turnului de mijloc de pe latura nordică, a fost identificată ipotetic cu locuința comandantului.
Inventarul arheologic este foarte bogat și o atenție specială merită circulația monetară, care a fost sistematizată în mai multe etape: prima tetrarhie, Constantin cel Mare, fiii acestuia, 346-361, Valentinian - Valens, 378-383 și, în sfârșit, Theodosius - Arcadius. Dintre acestea cea mai importantă corespunde perioadei Valentinian - Valens, când la Hinova se înregistrează afluxul maxim de monedă și care coincide cu măsurile luate în această vreme de autoritățile romane pentru întărirea limesului dunărean. Elocvent în acest sens este ordinul dat la 14 iunie 365 lui Taudomedes, dux limitis Daciae Ripensis din partea celor doi împărați (Codex Theodosianus, 15, 1, 13), în care se prevedea expres restaurarea fortificațiilor de graniță ruinate de timp sau afectate de invaziile barbare. După anul 378 circulația monetară scade drastic, pentru ca la începutul sec. al V-lea să înceteze cu totul. Materialul numismatic reflectă foarte bine situația fortificației de la Hinova. Ridicată în epoca primei tetrarhii (294-296 ?) cetatea cunoaște o primă distrugere în anii 378-379. Refăcută ulterior, va fi lichidată la începutul sec. al V-lea de către huni; prezența acestora la Hinova este confirmată de un fragment de cazan hunic descoperit aici.
Comori arheologice..., p. 173-176;
M. Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., 107-111.

21. Tismana-Batoți; o fortificație romană târzie este cunoscută pe raza acestei localități în punctul “Cetățuia”, din păcate distrusă în totalitate de apele Dunării. Planul prezentat de D. Tudor indică o cetate de formă patrulateră. Se mai cunoaște faptul că avea zidurile construite din piatră și cărămidă. De aici ar putea reieși că ridicarea fortificației s-a făcut în perioada primei tetrarhii. Nu există un reper cronologic pentru indicarea momentului ei de sfârșit. Nefiind susținută pe malul sudic al Dunării de nici o fortificație, este greu de crezut, totuși, că Tismana-Batoți ar fi supraviețuit șocului gotic din anii 378-379.
D. Tudor, OR4, p. 365;
M. Davidescu, Hinova, p. 106.

22. Izvorul Frumos; fortificație romană târzie, distrusă de Dunăre, actualmente acoperită de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier II. Din planul ridicat de P. Polonic reiese că era de formă patrulateră. S-a putut constata că zidurile fuseseră realizate din piatră alternând cu șiruri de cărămizi pentru nivelare. Mai deținem informația că unele monede descoperite aici datează din timpul împăratului Constans. În epocă, Izvorul Frumos reprezenta un cap de pod transdanubian al fortificației de la Egeta (Brza Palanka), unde staționau importante efective militare de uscat și navale. Conform tehnicii de construcție se poate aprecia că și fortificația de la Izvorul Frumos este o creație a primei tetrarhii. Momentul distrugerii sale nu poate fi precizat.
D. Tudor, OR4, p. 281;
M. Davidescu, Hinova, p. 106-107.

23. Ostrovul Mare; pe insula cu acest nume au fost semnalate situri arheologice aparținând mai multor epoci. Pentru subiectul abordat aici interesează o inscripție fragmentară (IDR, II, p. 80, nr.138), monedele din sec. al IV-lea, precum și urmele unor construcții, menționate de Al. Bărcăcilă, care aparțin unei fortificații. Datarea târzie a cărămizii cu ștampila [CO]H(ORS) VIII descoperită în vecinătate la Balta Verde (IDR, II, p. 80, nr.140) este incertă (C. C. Petolescu, în SCIVA, 4, 32, 1981, p. 602, nr.29).
Lucrările de amenajare pentru realizarea hidrocentralei Porțile de Fier au prilejuit descoperirea unui port al cărui debarcader din bârne de lemn s-a conservat foarte bine în nisipul insulei. Fragmentele de zidărie au în compoziție piatră, cărămizi și mortar de var, fiind datate în sec. al IV-lea. Reluând cercetările în 1981, M. Davidescu a depistat fortificația care era situată vis-à-vis de Mihailovac, din Serbia. Săpăturile arheologice au pus în evidență numai o porțiune din zidul (gros de 2,80 m) de incintă estic, lungă de 23,50 m, construită din piatră de râu, blocuri ecarisate de calcar și cărămidă. La extremitatea nordică a zidului se află un turn de formă circulară cu diametrul interior de 3,50 m, iar în capătul sudic se găsește un alt turn de formă dreptun-ghiulară în interior (4,05 x 3,45 m). Acesta din urmă este ascuțit pe latura dinspre est, având o formă pentagonală la exterior. Ambele turnuri sunt ieșite în afara incintei. O poartă cu deschiderea de 3,27 m a fost identificată la 8,50 m de turnul nordic; ea a fost blocată cu un turn exterior de formă dreptunghiulară.
Negăsirea celorlalte laturi, de nord, sud și vest, l-a determinat pe autorul săpăturilor să conchidă că fortificația nu a fost terminată, deși remarcase că există indicii de distrugere organizată a incintei prin scoaterea pietrei pe toată lungimea zidului. M. Davidescu a datat fortificația de pe Ostrovul Mare în vremea lui Iustinian, crezând că există încă una de secol al IV-lea, pe care nu a descoperit-o încă. Față de cele expuse mai sus sunt de făcut câteva observații.
Mai întâi că zidul dezvelit reprezintă doar o porțiune din latura estică a fortificației, care trebuie să se fi continuat spre sud după cum sugerează planul construcției, căci dincolo de turnul sudic se observă lesne o prelungire a zidului. În acest caz turnul pentagonal nu mai este unul de colț, ci unul intermediar. Apoi amplasarea porții la distanțe diferite față de turnurile de colț este un fapt neobișnuit, iar blocarea sa cu un turn dreptunghiular nu-și avea rostul decât dacă fortificația ar fi fost mai veche și refăcută ulterior, nicidecum începută și neterminată. Turnul nordic poate fi consi-derat un turn de colț în măsura în care pintenul de zidărie ce pornește spre vest reprezintă mai degrabă o porțiune din latura de nord a fortificației.
S-ar putea trage concluzia că pe Ostrovul Mare a existat o fortificație ridicată cândva în timpul lui Dioclețian sau al lui Constantin cel Mare, fază căreia îi aparține poarta de pe latura estică. Cât va fi rezistat este greu de spus; moneda de la Valens, descoperită în săpături (Hinova..., p. 116), precum și cea de la Valentinian (Trei tezaure..., p. 74, nr.32), ar putea sugera că fortificația a rămas în picioare măcar până în această vreme.
Revenirea stăpânirii romane pe granița nordică a Daciei Ripensis, începând cu împăratul Anastasius, a impus refacerea fortificației; acum s-a procedat la blocarea porții și a fost ridicat turnul circular din colțul de nord-est.
Al. Bărcăcilă, în SCN, I, 1957, p. 419;
D. Tudor, OR4, p. 220-221;
M. Davidescu, Hinova..., p. 107-117.

24. Izvoarele; situată pe malul stâng al Dunării față în față cu Aquae (Negotin), fortificația de la Izvoarele a fost identificată pentru prima dată de către Gr. Tocilescu și P. Polonic. Conform descrierii făcute, avea forma pătrată (100 x 100 m), turnuri de colț, val și șanț de apărare. În vecinătate se găsește o necropolă și o așezare civilă.
Săpăturile lui M. Davidescu, începute în 1968, au evidențiat existența unui zid de incintă, cel sudic, pe o mică porțiune lungă de 4,80 m, având grosimea de 1,55 m. Blocurile de piatră ecarisată, precum și un contrafort de formă dreptunghiulară sugerează o construcție îngrijită. Din păcate spolierea pietrei de către localnici și construcțiile moderne au distrus fortificația aproape în totalitate. Alte descoperiri: ceramică romană și romană târzie, monede din sec. al IV-lea și al VI-lea, o fibulă ce capetele în formă de bulbi de ceapă, o fibulă digitată, cărămizi, ș. a.
Momentul ridicării fortificației trebuie căutat probabil în vremea lui Constantin cel Mare, idee susținută de dimensiunile relativ mari. Pentru stabilirea datei când a fost distrusă nu există indicii sigure.
În pofida faptului că există unele indicii (monede, fibula digitată), fortificația nu a mai fost refăcută. Cel puțin în momentul de față nu se poate susține o astfel de teorie.
D. Tudor, OR4, p. 279-281;
M. Davidescu, Hinova..., p. 117-120.

25. Alba; așezare sau fortificație romană târzie situată la nordul Dunării, undeva pe teritoriul Olteniei de azi. Nu a fost localizată pe teren. Existența este atestată indirect prin înregistrarea de către Notitia Dignitatum (XLII, 23) a unei fortificații numite Transalba situate pe ripa sudică a Dunării, care este de asemenea nelocalizată. Opoziția Alba-Transalba este una obișnuită pe limesul Dunării de Jos (Diana-Transdiana, Drobeta-Transdrobeta), prepoziția “trans” deosebind castelul principal de cel secundar. Toponimul Alba este unul frecvent în Imperiul Roman: Alba Longa, Alba Helviorum, Alba Fucentia.
Faptul că nu este menționată expres de Notitia Dignitatum, care în schimb înregistrează Transalba de la sudul Dunării, denotă faptul că Alba fusese distrusă înainte de anul 395.
Notitia Dignitatum, XLII, 23;
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.

26. Lucus/Lucum; așezare sau fortificație romană târzie de pe teritoriul Olteniei de azi. A fost dedusă din Notitia Dignitatum (XLII, 27), care menționează pe malul drept al Dunării fortificația Translucum, ambele nelocalizate pe teren. Toponimul Lucus mai poate fi întâlnit în Galia și Spania. Ca și în cazul Albei, Lucus nu mai exista în anul 395 (lipsește din Notitia Dignitatum).
Notitia Dignitatum, XLII, 27;
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.

27. Desa; identificarea castrului roman și a așezării civile se datorează lui Gr. Tocilescu și lui P. Polonic. Situat chiar pe malul Dunării, castrul a avut de suferit din cauza apelor acestui fluviu. La începutul sec. al XIX-lea, când a fost descoperit, era erodat într-o proporție mai mare de 50%. Se mai păstra pe laturile de NV (30 m), NE (80 m) și SE (30 m). Zidurile groase, de 1,50 – 2 m, au fost construite din piatră și cărămidă. În 1967 O. Toropu a localizat castrul lângă kilometrul fluvial cu numărul 767, arătând că ruinele sale mai pot fi văzute în verile secetoase când apele fluviului scad într-o mai mare măsură. Personal am întreprins o cercetare arheologică de suprafață la Desa în anul 1997. Cu excepția câtorva cărămizi aflate pe malul Dunării, ruinele castrului se află în întregime sub apele fluviului. >br>La Desa au fost descoperite monede din sec. I-IV, ceramică romană târzie, o cărămidă ștampilată cu legenda L(EGIO) XIII G(EMINA) RAT(IARIA), o acvilă de bronz (signum militaris ?), ș. a.
Judecând după planul ridicat de Tocilescu și Polonic, este clar că nu este vorba despre o fortificație nouă; în epoca romană târzie a fost folosit în continuare vechiul castru. Aflat în fața Ratiariei, castrul de la Desa a fost refăcut cel mai probabil în vremea lui Constantin cel Mare (între Filip Arabul și Constantin cel Mare, circulația monetară înregistrează un hiatus). Distrugerea bazei militare și navale de la Ratiaria de către huni în anul 442 a atras după sine, foarte probabil, și lichidarea fortificației de la Desa, dacă nu cumva aceasta fusese distrusă mai înainte.
D. Tudor, în SCIV, IX, 2, 1960, p. 365;
IGLR, p. 351;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 21-23; 34; 209;
D. Tudor, OR4, p. 274;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Buc. 1982, p. 94.

28. Bistreț; la 12 km sud de această localitate pe malul Dunării, Tocilescu și Polonic au identificat două castre romane, unul de pământ, celălalt din piatră. Dacă pentru primul nu s-a stabilit încă o origine certă, nu același lucru se poate spune despre cel din piatră, a cărui datare în sec. IV a fost dovedită. În momentul descoperirii se păstra în întregime latura nordică lungă de 180 m și încă 20 m din latura vestică, restul fiind erodat de apele Dunării. Zidul avea o grosime de 2 m și a fost realizat din blocuri de piatră și cărămizi. Fortificația era apărată de două șanțuri între care a fost ridicat un val de pământ. În vecinătate se găsea un postament de zidărie, actualmente distrus în totalitate, care poate să fi provenit mai degrabă de la o instalație portuară, decât de la un picior de pod. Această afirmație se bazează pe faptul că un eventual pod din piatră ridicat la Bechet ar fi lăsat ecouri în izvoarele literare ale vremii, cum este cazul podului de la Sucidava.
În anul 1985, când au fost întreprinse primele săpături arheologice (C. M. Vlădescu, M. Zahariade), fortificația era distrusă în proporție de 75%. S-a constatat că zidul de incintă are de fapt grosimea de 1,60 - 1,80 m și că fortificația avea doar un șanț de apărare. Presupusul turn nu a fost identificat, fiind probabil distrus de localnici în căutarea pietrei.
Inventarul arheologic constă în câteva monede (Constantius II, Constantius Gallus), o cataramă de bronz, ceramică romană târzie, greutăți din lut și ghiulele din piatră. De la Bistreț provine un tezaur monetar care debutează în timpul lui Constantin cel Mare și sfârșește la Arcadius (1 AE emis între 383-385), deși se pare că circulația monetară începe mult mai devreme cu emisiuni de la Dioclețian (Protase PC, p. 180.)
Dacă turnurile de colț erau de formă semicirculară cum presupunea D. Tudor, nu se poate ști, în tot cazul fortificația romană târzie de la Bistreț a fost ridicată în timpul lui Constantin cel Mare ca un cap de pod al cetății Cebrus din Dacia Ripensis. Momentul său de sfârșit s-ar cuveni căutat după Constantius al II-lea, poate la sfârșitul sec. al IV-lea.
O. Toropu, Romanitatea.., p. 205;
D. Tudor, OR4, p. 265;
C. M. Vlădescu, M. Zahariade, în Oltenia. Studii și comunicări, V-VI, Craiova 1986, p. 29-40.

29. Sucidava-Sykibida, este cea mai importantă fortificație romană târzie de pe ripa nordică a Dunării de Jos. Istoria sa reflectă fidel etapele prin care a trecut limesul danubian în sec. III-VI.
Identificată prin confruntarea izvoarelor literare Notitia Dignitatum (Sucidava) și Procopius, De Aedificiis (Sykibida), cu inscripția dedicată zeiței Nemesis (IDR, II, p. 106), fortificația a fost ridicată pe locul actualului sat Celei, în fața vărsării Isker-ului în Dunăre unde se găsea anticul Oescus. Înregistrată mai întâi de către Marsigli, Sucidava are în palmares un număr impresionant de cercetări care au vizat atât fortificația, cât și așezarea civilă. Cele mai importante au debutat în 1936 sub conducerea prof. D. Tudor și au continuat, cu unele întreruperi, până în prezent.
Cetatea, având formă poligonală neregulată, a fost ridicată pe un platou natural a cărei înălțime permitea o bună vizibilitate. Dimensiuni: latura vestică (turnurile A-E)-126,0 5m; latura de nord-est (turnurile E-J) - 161,15 m; latura sudică (distrusă) - ca. 160 m. Zidul de incintă este dublu, cel interior gros de 1,60 - 1,67 m, iar cel exterior de 1,60 - 1,65 m. Pentru realizarea sa au fost folosite diverse modalități de construcție: opus incertum, quadratum, mixtum; pe latura sudică a fortificației zidul nu se mai păstrează. Săpăturile arheologice au identificat 10 turnuri exterioare, 8 turnuri interioare, 9 curtine și o poartă. Se pare că nu a fost aplicat un anume standard de construcție, întrucât turnurile au dimensiuni și mai ales forme diferite: arc de cerc, rectangulară neregulată, dreptunghiulară, semicirculară, trapezoidală, pentago-nală. Poarta se afla pe latura de vest, avea o deschidere de 2,50 m și nu era flancată de turnuri. Cercetările extramuros au evidențiat două șanțuri de apărare suprapuse.
În interior, paralel cu zidul de incintă, la o distanță de 5 – 6 m de acesta, se găsește un șir de stâlpi realizați din piatră și cărămizi legate cu mortar în scopul de a susține diverse construcții: barăci pentru soldați, magazii, depozite.
Au fost stabilite șase faze de construcție ale cetății, cărora le corespund patru niveluri de locuire. Primul nivel de locuire este contemporan cu prima fază de construcție și se încadrează cronologic în perioada 265/274-323. Acum la Sucidava este ridicată a fundamentis prima fortificație militară. Zidul de incintă interior, primul șanț de apărare și poarta de vest cu canaturi aparțin acestei prime faze. Nivelului doi de locuire (324/328-378/382) îi corespund fazele a doua și a treia de construcție. Faza a doua include ridicarea incintei exterioare, al doilea șanț de apărare, turnurile exterioare, poarta de vest cu cataractă, reparații în urma războiului cu goții din anul 323, precum și construcțiile interioare din care azi se mai păstrează doar acel șir de stâlpi. Corespunzând în mare parte epocii constantiniene, de faza a doua se leagă refaceri ale zidurilor așezării civile, ridicarea podului ina-ugurat în anul 328, precum și refacerea drumului (miliarium constantinian) ce pornea de la Dunăre pe valea Oltului.
În a treia fază s-au făcut reparații la zidul de incintă exterior cu turnurile aferente și au fost ridicate turnurile interioare. Al treilea nivel de locuire (383-447) este socotit sincron cu fazele de construcție patru și cinci. În faza a patra a fost reparat zidul exterior al fortificației, turnurile exterioare și interioare, afectate probabil de tulburările gotice din anii 378-379. Faza a cincea, în contextul amenințării  hunice, rezidă în consolidarea zidurilor și turnurilor. Cu toate astea probabil în 447 Sucidava este distrusă de huni. Nivelul al patrulea de locuire (498/535 - sf. sec. al VI-lea) corespunde fazei a șasea a fortificației și atestă revenirea militară a Imperiului pe granița dunăreană.
Așezarea civilă, actualmente suprapusă de satul Celei, mult anterioară fortificației își are începuturile în prima jumătate a sec. al II-lea. Fortificată cu șanț de apărare, așezarea era înconjurată de un zid de piatră cu turnuri de colț circulare și turnuri mediane rectangulare ieșite în afara curtinelor. Zidurile închideau o suprafață aproximativ trapezoidală cu laturile de nord și vest de aproximativ 500 și respectiv 487 m. Accesul în așezare se făcea pe două porți situate una pe latura nordică, cealaltă pe latura sudică. Ultimele refaceri ale zidurilor așezării au fost datate la începutul sec. al IV-lea.
La Sucidava, până în prezent, pe lângă mormintele sau grupurile de morminte izolate, au fost identificate patru necropole. Numai cea de la nordul așezării civile a fost cercetată exhaustiv; s-a stabilit că a fost folosită în sec. II-IV.
Circulația monetară debutează la Sucidava cu monede emise în timpul împăratului Traian și se încheie într-o primă fază la Theodosius al II-lea, confirmând încetarea existenței fortificației la mijlocul sec. al V-lea (vezi mai recent Gh. Poenaru-Bordea, în SCN, XII, 1998, p. 41-81). Jumătate din tezaurele descoperite aici sfârșesc în vremea aceluiași împărat (D. Tudor, OR4, p. 118), fiind îngropate în condițiile de nesiguranță provocate de raidurile hunice. Un reviriment al circulației monetare se înregistrează în sec. al VI-lea, când fortificația de la Sucidava se afla din nou sub stăpânirea Imperiului.
Notitia Dignitatum, XLII, 39;
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
IGLR, p. 293-349;
IDR, II, p. 101-138;
V. Barbu, în SCIV, 24, 1, 1973, p. 27 și urm.;
D. Tudor, Sucidava. Une cité daco-romaine et byzantine en Dacie, Bruxelles, 1965;
Idem, Sucidava, Buc., 1966;
Idem, Sucidava, Craiova, 1974;
O. Toropu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Buc., 1987.

30. Turris; fortificație nelocalizată pe teren a cărei existență este atestată de Procopius (De bello Gothico, 3, 14), și care reprezintă un cap de pod nord-dunărean în sec. al IV-lea. Ridicată, după spusele lui Procopius în timpul împăratului Traian, este probabil că a fost refăcută în sec. al IV-lea sub forma unui turn de observație așa cum reiese din titulatură. Acest fapt ar putea fi pus pe seama lui Constantin cel Mare în vremea căruia se activează pe scară largă ridicarea capetelor de pod nord-dunărene.
Turris a fost distrusă la o dată necunoscută, în tot cazul în sec. al VI-lea nu a mai fost refăcută. A fost identificată pe rând cu Turnu Măgurele (D. Tudor, OR4, p. 308 și 461), Barboși (Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208), sau cu Tyras (D. Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile V-XI, Iași, 1981, p. 19).
Procopius, De bello Gothico, 3, 14.

31. Turnu Măgurele; fortificație romană târzie situată la 3 km sud de oraș, suprapusă de o cetate medievală românească, fapt care a îngreunat cercetările. Săpăturile lui Gr. Florescu au pus în evidență o incintă din vremea lui Constantin cel Mare de formă aproximativ circulară (un poligon cu nouă laturi, 3 distruse), cu nouă turnuri semicirculare ieșite în exterior. Zidul, a cărui grosime este de 1,70 - 2,20 m, a fost construit prin umplerea spațiului dintre cele două paramente cu emplecton din pietre și mortar. Laturile incintei au dimensiuni cuprinse între 11,50 - 13 m, una singură având 15 m.
Din inscripțiile descoperite aici, una a fost datată în sec. al IV-lea pe baza evidenței paleografice a caracterelor. Constituind un cap de pod față de cetatea Asamum din Moesia Secunda, fortificația de la Turnu Măgurele a fost distrusă (abandonată) cel mai probabil cu prilejul primelor agitații gotice stimulate de uzurparea lui Procopius. Această dată ar putea să se impună ca urmare a dimensiunilor destul de mici ale fortificației, fapt care nu-i permitea o garnizoană numeroasă și, ca atare, nici o rezistență îndelungată în caz de pericol.
Identificarea fortificației cu anticul Turris (vezi mai sus) nu poate fi susținută cu argumente solide.
De altfel, existența unor urme romane la Turnu-Măgurele, a fost de curând contestată (Gh. I. Cantacuzino)
A. T. Laurian, în Magazin istoric pentru Dacia, II, 1845, p. 83;
Gr. Florescu, în RIR, 15, 1945, 4, p. 432 și urm.;
IGLR, p. 397-398;
D. Tudor, OR4, p. 308 și 461.
Gh. I. Cantacuzino, A. Sion, G. Gâscan, în Materiale și cercetări arheologice. A XIII-a sesiune anuală de rapoarte, Oradea 1979, p. 413-417.

32. Dafne-Marisca; după Sucidava și Drobeta, fortăreața Dafne era al treilea punct de maximă importanță de pe ripa nordică a limesului Dunării de jos. Situată față în față cu fortificația Transmarisca (Tutrakan) de pe malul de sud al Dunării, cel mai probabil la vărsarea Argeșului în fluviu (pentru alte posibile localizări vezi bibliografia), Dafne nu mai poate fi localizată în prezent pe teren datorită faptului că regiunea în cauză este inundabilă; revărsările Dunării și ale Argeșului au distrus în mod irevocabil orice urmă a cetății. Ca urmare eforturile cercetătorilor de a depista vreun indiciu în privința sa au eșuat. Existența Dafnei este în schimb dedusă din izvoarele literare: Ammianus Marcellinus (XXVII, 5), Notitia Dignitatum (VIII, 45-46) și Procopius (De Aedif., IV, 7).
Am procedat la alăturarea Dafne-Marisca, dată fiind vecinătatea și opoziția fortificației Transmarisca. Toponimul din urmă implică existența la nordul Dunării a unei așezări sau fortificații numite Marisca (C. Patsch, Die Volkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diocletian bis Heraclius, Wien, 1928, p. 20). Peste aceasta sau în vecinătate, Constantin cel Mare a ridicat a fundamentis fortificația Dafne în cinstea unei victorii militare (dafne = dafin, lauri, victorie, triumf). Cel mai probabil este vorba de victoria asupra lui Licinius în urma bătăliei de la Chrysopolis din anul 324. Acum ar putea fi plasat momentul construirii Dafnei, prilej cu care vechea denumire a fost abandonată.
În 367, în prima campanie a împăratului Valens împotriva goților, vadul Transmarisca - Dafne a fost utilizat de armatele romane pentru trecerea Dunării pe un pod de vase. Acest fapt sugerează că până în acest moment fortificația nu fusese distrusă.
Menționarea de către Notitia Dignitatum a unităților CONSTANTINI DAPHNENSES și BALLISTARII DAPHNENSES, fără nominali-zarea expresă a Dafnei, denotă că în jurul anului 395 aceasta nu mai constituia un cap de pod al Imperiului la nordul Dunării.
În sec. VI Dafne figurează printre fortificațiile refăcute în această perioadă.
Ammianus Marcellinus (XXVII,5);
Notitia Dignitatum, VIII,45-46;
Procopius, De Aedificiis, IV, 7;
TIR, L 35, p. 37;
P. Diaconu, în Pontica, 4, 1971, p. 311-318 (localizare la Pârjoaia);
M. Zahariade, în SCIVA, 28, 3, 1977, p. 391-401 (p. 394 pentru alte localizări);
A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Buc., 1977, p. 164-166;
D. Tudor, OR4, p. 450-451;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 115-117, 135-139.

33. Pietroasele; castru din piatră de formă rectangulară (160 x 130 m) cu ziduri groase de 2,70 - 2,80m, executate din piatră și mortar cu pietriș și cărămizi pisate. În 1866, Al. Odobescu de la care provine primul plan al fortificației, a constatat existența unor turnuri de colț, de formă semicirculară, ieșite în afara incintei. N-au fost identificate turnuri pe laturi și nici elemente externe de apărare.
Săpăturile arheologice, începute în anul 1973 sub conducerea lui Gh. Diaconu, au precizat că pentru locuire au fost construite de-a lungul laturilor fortificației, barăci de formă rectangulară (3,50/4 x 4/5 m) cu podeaua amenajată din lut galben. La ca. 400 m est de castru a fost identificat un complex termal, contemporan cu castrul. Cele patru necropole din zonă, parțial cercetate, completează imaginea an-samblului arheologic de la Pietroasele.
Situarea geografică la mare distanță de Dunăre îi conferă fortificației un statut aparte. Este evident faptul că ridicarea sa nu putea începe decât în condițiile în care Imperiul se afla în plină ofensivă, iar neamurile barbare fuseseră pacificate pentru o bună bucată de timp. Acest moment cu greu nu putea fi altul decât anul 332, când triburile gotice sunt înfrânte dezastruos și li se impune un foedus. Puținele monede descoperite indică funcționarea castrului pe durata întregii epoci constantiniene.
Distrugerea sa pare normal să fi survenit la începutul domniei împăratului Valens, când relațiile romano-gotice se deteriorează vizibil; ultima monedă descoperită în castru provine din timpul acestui împărat.
Al. Odobescu, Le trésor de Pétrossa, III, Paris - Leipzig, 1900, p. 19-21;
TIR, L 35, p. 58;
Gh. Diaconu, în Al. Odobescu. Opere, IV, Buc. 1976;
Idem și colab., în Dacia, NS, 21, 1977, p. 199 și urm.;
Gh. Diaconu, în Mousaios, 1981, p. 35 și urm.;
Magda Tzony, în Mousaios, 1981, p. 41 și urm.;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117-118.

34. Piua Petrii; o fortificație de formă patrulateră se afla în sec. al IV-lea în apropierea vărsării Ialomiței în Dunăre, vis-à-vis de fortificația Carsium (Hârșova) din Scythia. Apropierea Dunării a avut un efect dezastruos: fortificația a fost distrusă în totalitate de apele acestui fluviu. Singurele indicii rămase sunt ceramica romană târzie și monedele din sec. IV-V recuperate din ruinele cetății înainte ca acestea să fi fost înghițite de ape. Dedicația pusă de Flavius Avitianus, signifer în NUMERUS SURORUM SAGITTARIORUM (CIL, III, 7493), precum și lampa de bronz găsită în localitatea Luciu din vecinătate, par a fi aduse din alte părți.
Nu au fost înregistrate detalii tehnice arheologice, iar pentru cele cronologice nu există un reper sigur. Ridicată sau refăcută, probabil, în perioada lui Constantin cel Mare, fortificația de la Piua-Petrii nu putea depăși ca existență răstimpul imediat următor mijlocului sec. al IV-lea, când fortificațiile nord-dunărene din regiune sunt scoase din funcțiune. Distrugerea a fost definitivă și fortificația nu a mai fost refăcută.
TIR, L 35, p. 58;
D. Tudor, în Daco-romania, 1, Freiburg/München, 1973, p. 159, nota 52;
Idem, OR4, p. 339-340;
R. Vulpe, I. Barnea, DID, II, p. 419;
A. Aricescu, Armata in Dobrogea romană, p. 69;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117.

35. Barboși; un castellum de formă poligonală (pentagonală sau heptagonală) a fost ridicat în interiorul fostului castru, cândva în sec. al IV-lea, funcționând în vremea lui Constantin cel Mare și a urmașilor săi. În pofida intenselor cercetări nu au fost precizate detalii tehnice arheologice ale castellum-ului, acestea rezumându-se mai ales pe informațiile referitoare la vechiul castru. Plasată la vărsarea Siretului în Dunăre, fortificația de la Barboși reprezenta un cap de pod nord-dunărean al cetății Dinogeția (Garvăn) din provincia Scythia. Funcția sa nu a fost se pare una special defensivă, ci mai degrabă una de observare și semnalizare. Teritoriul avut în supraveghere era mărginit de valul de pământ Serbești-Tulucești.
Așa cum s-a relevat de cei care au condus săpăturile arheologice (N. Gostar) existența fortificației de la Barboși se încheie pe la mijlocul sec. al IV-lea. În acest moment, sub presiunea goților, castellum-ul de la Barboși este abandonat, funcțiile sale fiind preluate de fortificația de la Dinogeția.
Asupra numelui antic al Barboșilor au fost exprimate câteva păreri: prima consideră că atât Barboșii, cât și Bisericuța-Garvăn, ar fi purtat numele Dinogetia (R. Vulpe, în Dacia, NS, 1, 1957, p. 162, nota 22; Gh. Stefan, în Dacia, NS, 2, 1958, p. 317-329); o alta localizează la Barboși enigmaticul Turris (M. Comșa, în Istoria României, I, 1960, p. 731, nota 3; Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208). În sfârșit, Barboșii au fost identificați cu Piroboridava din opera lui Ptolemeu (N. Gostar, în Apulum, V, 1965, p. 146-147). Gh. Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăței Caput Bovis (Capul Boului sau Ghertina) a cărei ruine se află în apropierea Galațiului, Iași, 1837;
V. Pârvan, în AARMSI, II, XXXVI, 1913, p. 14-27;
Gh. Stefan, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349;
N. Gostar, în Materiale, VIII, 1961, p. 501 și urm.;
Idem, în Danubius, I, 1967, p. 107-113;
S. Sanie, Civilizația romană de la est de Carpați și romanitatea de pe teritoriul Moldovei, Iași, 1981;
L. Petculescu, în Pontica, XV, 1982, p. 249-253;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 18 și urm.

36. Aliobrix (Orlovka-Kartal); o adnotare marginală de pe unul din manuscrisele geografului Ptolemeu (III, 10, 5) făcută cândva în sec. al IV-lea, permite presupunerea că în epoca romană târzie la Orlovka-Kartal a existat un punct fortificat, în condițiile revenirii stăpânirii romane la nordul Dunării. Aliobrix este plasată în mod explicit la nordul fluviului în fața cetății Noviodunum; ambele toponime sunt considerate de origine celtică. Sectorul ce trebuia ținut sub observare se întindea spre nord până la valul de pământ din sudul Moldovei: Vadul lui Isac-Bolgrad-lacul Cătlăbuga.
Vadul Noviodunum-Aliobrix a fost utilizat de către împăratul Valens în anul 369 pentru trecerea armatelor romane la nordul Dunării, în a doua campanie din războiul purtat împotriva goților. Ammianus Marcellinus, de la care ne-a rămas o fidelă relatare a evenimentelor, evită menționarea Aliobrix-ului, dovadă că fortificația nu mai constituia la această dată un punct stăpânit de romani. Calificativul de “orașul goților” care i-a fost aplicat se justifică fie prin confuzia geți-goți frecvent întâlnită la autorii antici, fie prin faptul că goții stăpâneau teritoriul de la nordul gurilor Dunării, numit acum Gotia. Ultima variantă pare a fi mai probabilă. Oricum este greu de admis că goții ar fi avut în sec. al IV-lea un oraș propriu atâta timp cât nu au fost identificate așezări urbane gotice în această parte a Europei. În legătură cu stăpânirea romană târzie de la Aliobrix se impune totuși o rezervă - lipsa materialelor de sec. al IV-lea (stadiul cercetărilor ?).
Existența fortificației Aliobrix poate fi plasată cu probabilitatea de rigoare în perioada constantiniană, fără a depăși mijlocul sec. al IV-lea.
Ptolemeu, Geografia, III, 10, 5;
C. Müller, Claudii Ptolemei Geographia, I, 1, Paris, 1883, p. 468;
N. Gostar, în Latomus, 26, 1967, 4, p. 987-995;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 30-36, 87.

37. Tyras; menționarea unui punct fortificat în epoca romană târzie la Tyras este ipotetică. Mă bazez însă pe faptul că în sec. al IV-lea, în pofida faptului că stăpânirea romană încetase aici de o bună bucată de vreme, continuă ridicarea unor construcții din piatră, așa cum au dovedit cercetările arheologilor sovietici. Retragerea romană ar fi fost normal să atragă după sine o tendință de ruralizare, nicidecum continuarea unor construcții de factură urbană. Mai recent, în 1996, a fost pusă în evidență o construcție de formă absidală a cărei utilitate este încă incertă (terme ?, basilică ?). Având în vedere poziția strategică a Tyrasului, la gura de vărsare a Nistrului, de unde se puteau supraveghea mișcările de populații de la nordul Mării Negre, este posibil ca acest punct să nu fi fost neglijat în sec. al IV-lea.
P. Nicorescu, în Dacia, III-IV(1927-1932), 1933, p. 557-601;
A. I. Furmanskaja, în Archeologija Kiev, 10, 1957, p. 85-88(fig.1-2);
Idem, în Archeologiéni pamjatki, Kiev, 11, 1962, p. 122 și urm.(fig.1-3);
I. B. Klejman, în Materialy po Archeologii Severnogo Priéenomorja, 8, 1976, p. 114-119;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 36-44;
Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, București, 1995, p. 278;
Al. Rosohatskij, V. Cojocaru, I. C. Opriș, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1996, XXXI, Buc. 1997, p. 71-72.
Back to Top



Comentariu istorico-arheologica

Repertoriul fortificațiilor de mai sus include un număr de 37 de fortificații nord dunărene pe sectorul limitat vest-est de Tisa și Nistru după cum urmează:
  • 13 au fost înregistrate de izvoarele literare și epigrafice: Constantia-Contra Margum, Tibiscum, Contra Regina, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida, Turris, Dafne, Aliobrix, Tyras, din care doar 7 au fost localizate pe teren în mod cert (Tibiscum, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida);
  • 25 au fost identificate cu certitudine prin săpături arheologice sau cercetări de informare: Panéevo, insula Sapaja, VrŚac, Tibiscum, Pojejena, Gornea, Svinița, Dierna, Praetorium, Transdiana, Drobeta-Theodora, Puținei, Hinova, Tismana-Batoți, Izvorul Frumos, Ostrovul Mare, Izvoarele, Desa, Bistreț, Sucidava-Sykibida, Turnu Măgurele, Pietroasele, Piua-Petrii, Barboși, Aliobrix;
  • 4 fortificații sunt presupuse pe baza urmelor de construcții, a ștampilelor militare sau a circulației monetare din epoca romană târzie: Cenad, Banatska Palanka, Moldova Veche, Dubova;
  • două au fost deduse (atestate indirect) de izvoarele literare (Alba și Lucus)
Dintre cele 25 de fortificații identificate cert, s-a constatat că în 5 cazuri au fost folosite vechile castre (Tibiscum, Pojejena, Praetorium, Drobeta-Theodora, Desa), restul de 20 fiind construcții noi.
Din punct de vedere strategic se poate remarca faptul că cele mai multe dintre fortificații au corespondente pe malul sudic al Dunării: Panéevo-Singidunum, Contra Margum-Margum, Banatska Palanka-insula Sapaja-Laederata, Pojejena-Pincum, Moldova Veche-Cuppae, Gornea-Novae, ContraRegina-Regina, Svinița-Boljetin, Dubova-Hajduéka Vodenica, Dierna - Transdierna, Ducepratum - Sip, Transdiana - Diana, Drobeta - Transdrobeta, Izvorul Frumos - Egeta, Ostrovul Mare - Mihailovac, Izvoarele - Aquae, Alba - Transalba, Lucus-Translucus, Desa - Ratiaria, Bistreț - Cebrus, Sucidava-Oescus, Turnu Măgurele - Asamum, Dafne - Transmarisca, Piua Petrii - Carsium, Barboși - Dinogetia, Aliobrix - Noviodunum. Este drept că fortificațiile nord-dunărene privite în ansamblu reprezintă simple prelungiri în Barbaricum în comparație cu cele de la sudul fluviului, fără de care n-ar fi putut exista, însă împreună constituiau alături de drumuri, trupe și valuri de pământ, limesul Dunării de Jos în epoca romană târzie.
Multe sunt situate în apropierea gurii de vărsare a unor ape: Panéevo - râul Timiș, Banatska Palanka și insula Sapaja - râul Caraș și Nera, Pojejena - râul Radina, Gornea - râul Căunița, Dubova - pârâul Morilor, Dierna – râul Cerna, Drobeta – râul Topolnița, Bistreț - râul Desnățui, Turnu Măgurele – râul Olt, Dafne – râul Argeș, Piua Petrii – râul Ialomița, Barboși – râul Siret, Tyras - fluviul Nistru. În acest context este evident că scopul lor era și acela de a preîntâmpina eventualele invazii pe văile acestor ape.
Se poate observa că fortificațiile din sectorul corespunzător provinciei Moesia Prima și parțial Dacia Ripensis (până la Dorticum) sunt mult mai frecvente decât cele din Oltenia și Muntenia. Acest fapt s-ar putea explica prin mai mulți factori: stadiul cercetărilor, existența unor foederati (goții), rezistența sistemului defensiv de la est de Dorticum și nivelul de siguranță sporit al navigației pe Dunăre în comparație cu cel din zona Porților de Fier mult mai vulnerabil, valurile de pământ din câmpia Dunării și sudul Moldovei.
Fortificațiile care sunt situate la mai mare distanță de Dunăre (Cenad, Vršac, Tibiscum, Praetorium, Puținei, Pietroasele), reflectă foarte bine o anumită situație politico-militară din fosta Dacie, anume întâietatea Imperiului față de neamurile barbare, situație valabilă începând de la Constantin cel Mare (324/332). Două dintre ele, este vorba despre Praetorium și Puținei, par a fi avanposturile Diernei și respectiv Drobetei, ceea ce denotă importanța excepțională a celor din urmă.
Back to Top



Tipologia, formele și elementele constructive ale fortificațiilor.


O abordare completă a tipologiei fortificațiilor nord-dunărene din perioada romană târzie nu poate fi discutată în stadiul actual al cercetărilor, întrucât nu sunt cunoscute planurile tuturor fortificațiilor. Din cele cunoscute (Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja, Tibiscum, Pojejena, Gornea, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta, Puținei, Hinova, Tismana-Batoți, Izvorul Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreț, Sucidava, Turnu Măgurele, Pietroasele, Piua Petrii, Barboși), o parte provin din vechile schițe și hărți, în special de la Marsigli, și doar o mică parte au fost ridicate într-un mod tehnic și științific adecvat. Izvoarele literare și epigrafice complică această situație, folosind termeni diferiți: castra, castella, praesidia, burgi, monopyrgia, iar istoriografia modernă a adoptat termenul de quadriburgium pentru a desemna fortificațiile aparținând perioadei Dioclețian - Constantin cel Mare.
Recent, a fost elaborată o tipologie a fortificațiilor romane târzii de pe malul sudic al Dunării din regiunea Porților de Fier (Gordana MiloŚeviæ, în Roman Limes..., p. 249-252), care însă nu poate fi decât de puțin folos în cazul de față, pentru că avem de-a face cu un sector mult mai întins și cu o mai mare diversitate de fortificații. Trecând în revistă informațiile existente și ținând cont de particularitățile de construcție, cred că s-ar putea propune următoarea tipologie:
I - fortificații de tip castra; sunt forturi de dimensiuni mari, având formă patrulateră, cu sau fără turnuri de colț ieșite în afara incintei. Acestui tip îi aparțin deopotrivă castre vechi refăcute în sec. al IV-lea (Tibiscum, Pojejena, Praetorium, Drobeta, Desa ) cărora le-au fost blocate trei din cele patru porți, precum și construcții noi (Puținei, Tismana-Batoți, Izvorul Frumos, Izvoarele, Bistreț, Pietroasele, Piua Petrii).
II - fortificații de tip quadriburgium; sunt în totalitate construcții noi, de formă aproximativ pătrată, cu dimensiuni mici și turnuri de colț pătrate sau rotunde ieșite în exteriorul incintei. Accesul în fortificație se făcea pe o singură poartă situată, de regulă, pe latura sudică. Acest tip include următoarele fortificații: Panéevo, Sapaja, Gornea, Dierna, Ducepratum, Hinova.
III - fortificații de formă triunghiulară; sunt construcții noi, cu turnuri de colț rotunde ieșite în afara zidurilor. Din această categorie fac parte forturile Constantia-Contra Margum și Transdiana.
IV - fortificații de formă poligonală, neregulată de dimensiuni mari, cu turnuri de colț și mediane ce ies în exteriorul incintei. Acestui tip îi aparține fortificația de la Sucidava.
V - fortificații cu rol de observare și semnali-zare (turnuri); sunt de asemenea construcții noi, de dimensiuni reduse, fără destinație propriu-zis defensivă. În acest tip se includ Svinița, Turnu Măgurele, Barboși și poate Turris.
Se poate constata că predomină forturile de formă patrulateră, cu turnuri de colț sau mediane, ieșite în afara liniei exterioare a incintei; acestea din urmă se pare că aveau menirea de a susține mașini balistice. Comparativ cu perioada clasică, începând cu Gallienus, în arhitectura fortificațiilor apar schimbări fundamentale. Este abandonat castrul de tip patrulater regulat cu 4 porți și turnuri dispuse simetric.
Vegetius (I, 23; III, 8) aprecia în sec. al IV-lea că fortificațiile puteau avea orice formă (patrulateră, circulară, poligonală); forma Sucidavei confirmă spusele sale. Accesul se va limita la o singură poartă, de regulă flancată de două bastioane, iar turnurile sunt scoase în exterior. Este abandonată și teoria lui Vitruvius (I, 10, 20), care nu recomanda turnurile pătrate pe motiv că sunt ușor de distrus de mașini; așa cum s-a constatat din descrierea fortificațiilor, turnurile pătrate sunt foarte numeroase. Se pot întâlni și turnuri rotunde, semicirculare, pentagonale, ș. a.
Un autor bizantin anonim (Anonymus Byzantinus - vezi G. MiloŚeviæ, în Roman Limes..., p. 251) prescrie, în sec. al VI-lea, ce-i drept, ridicarea fortificațiilor în vecinătatea unei surse de apă și a unor materiale de construcție (lemn, piatră); forma adecvată pentru o fortificație este cea triunghiulară. Așadar nu era obligatorie o anumită uniformitate în construirea forturilor, ci acest fapt era lăsat pe seama arhitecților militari care respectau indicațiile oficiale sau puteau să devieze de la acestea.
Construcțiile interioare sunt de obicei modeste, ele constau în barăci destinate cazării soldaților, magazii, ș. a. Pentru ridicarea zidurilor de incintă s-a folosit în special piatră alternând cu rânduri de cărămizi, dar pot fi întâlnite și alte modalități. În privința elementelor externe de apărare se constată că numai o mică parte din fortificații mai dispuneau de acestea: Drobeta, Hinova, Bistreț, Sucidava și, poate, Puținei și Transdiana.
Față de sec. II-III, așezări civile în jurul sau imediata vecinătate a fortificațiilor, au fost puse în evidență numai la Tibiscum, Dierna, Drobeta și Sucidava. Este posibil însă ca cercetările viitoare să mărească numărul acestora.
Back to Top



Faze de construcție sau reconstrucție și reparație


În strânsă legătură cu fortificațiile sud dunărene, pentru cele de pe malul stâng al fluviului se pot stabili următoarele faze constructive:
1. Gallienus - Aurelian; deși neremarcată de izvoarele literare această fază a fost constatată arheologic la Drobeta, unde vechiul castru a fost refăcut și la Sucidava, unde a fost ridicată prima fortificație militară (zidul de incintă interior).
2. Prima tetrarhie (Dioclețian); acestei faze îi aparțin fortificațiile de tip quadriburgium ridicate în apropierea Dunării, cu plan rectangular și dimensiuni mici: Panéevo, Gornea, Dierna, Ducepratum, Hinova. De asemenea acestei epoci i se mai pot adăuga: Banatska Palanka (?), Pojejena, Transdiana, Tismana-Batoți (?), Ostrovul Mare (?), refacerea Drobetei și reparații la incinta Sucidavei militare.
3. Constantin cel Mare și urmașii săi; este perioada de apogeu a fortificării malului stâng al Dunării. Sunt reparate vechile castre - unele situate la mare distanță de fluviu - și se ridică noi construcții de dimensiuni relativ mari. Totodată își fac apariția turnurile de supraveghere. Această fază include: Constantia-Contra Margum, Sapaja, VrŚac, Tibiscum, Moldova Veche (?), Svinița, Dubova (?), Praetorium, Drobeta (refacere), Puținei, Izvoru Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreț, Sucidava (zidul de incintă exterior), Turris, Turnu Măgurele, Dafne, Pietroasele, Piua Petrii, Barboși și Aliobrix.
4. Valentinian I - Valens; această fază de construcție constă în reparații făcute la fortificațiile vechi. În stadiul actual al cercetărilor nu se cunosc fortificații noi. De menționat, cu titlu special, refacerea fortificației de la Cenad.
5. Theodosius I; această fază se caracteri-zează în principal prin refacerea fortificațiilor distruse sau afectate de evenimentele din anul 378.
6. Arcadius - Theodosius II; este ultima fază, sesizabilă deocamdată doar la Sucidava. Acum se fac reparații pe întregul limes în contextul apropiatei invazii hunice.
Back to Top



Sfârșitul fortificațiilor


Pentru stabilirea momentului de sfârșit al fortificațiilor este necesară analiza informațiilor oferite de izvoarelor literare, de stratigrafia, forma, dimensiunile și elementele constructive ale fiecărei cetăți în parte. De asemenea poziția geo-strategică poate sugera argumente logice în acest sens, în timp ce circulația monetară nu poate fi folosită decât într-o mică măsură.
Din punct de vedere istoric trebuie ținut cont în primul rând de cele două evenimente care au zdruncinat limesul Dunării de Jos, adică de ata-curile goților de după catastrofa din anul 378 de la Adrianopole, când însuși împăratul Valens își pierde viața, și de invaziile hunice din prima jumătate a sec. al V-lea, când este scos din funcțiune întreg limesul Dunării de Jos. În speță, fortificațiile situate mai departe de Dunăre n-au putut rezista șocului gotic din anii 378-379. Cele situate pe malul Dunării, care au fost afectate de această situație critică, vor fi în parte refăcute, existența lor prelungindu-se astfel până spre sfârșitul sec. al IV-lea sau începutul celui următor. Există însă și fortificații care își încetează existența independent de aceste repere cronologice.
În linii mari se pot stabili, cu caracter provizoriu, următoarele momente de sfârșit a fortificațiilor:
  • la mijlocul sec. al IV-lea își încetează existența Piua Petrii, Barboși și Aliobrix;
  • în jurul anului 365, Pojejena (?), Turnu Măgurele și Pietroasele;
  • 378/379, Cenad, VrŚac, Tibiscum, Moldova Veche, Praetorium, Puținei, Tismana-Batoți și Ostrovul Mare;
  • sfârșitul sec. al IV-lea, Gornea, Svinița, Dierna, Alba, Lucus, Bistreț și Dafne;
  • prima jumătate a sec. al V-lea, Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja, Banatska Palanka, Contra Regina, Ducepratum, Transdiana, Drobeta, Hinova și Sucidava. Se pare că distrugerea acestora din urmă s-a petrecut în două etape: 441 și 447 când hunii devastează linia Dunării mai întâi până la Ratiaria și apoi până la Marea Neagră.

Această propunere de cronologie poate suferi modificări în viitor în măsura în care noile cercetări vor impune acest lucru.
Back to Top



Problema valurilor


În strânsă legătură cu fortificațiile descrise sumar mai sus sunt și valurile de pământ ridicate la est de Dunărea mijlocie și Tisa, la nordul Dunării și în sudul Moldovei. Ca și fortificațiile, valurile de pământ reprezintă lucrări militare de factură defensivă, indispensabile unui limes complet. Ele aveau rolul de a atenua atacurile prin surprindere, dând răgazul necesar strângerii forțelor pentru ripostă.
1. Valurile din Banat și Crișana; au fost înregistrate la începutul sec. al XVIII-lea de către Marsigli și apoi de alte hărți topografice. Este vorba de un sistem defensiv ce constă în trei rânduri de valuri (S. Dumitrașcu, în ActaMN, VI, 1969, p. 483, nota 1, pentru bibliografie) orientate nord-sud, ce coboară din Crișana, la sud de Mureș, în Banat. Primul și cel mai de est se oprește dincolo de VrŚac, în apropiere de Dunăre. Al doilea val coboară până lângă Kuvin. Dispunerea valurilor sugerează că au fost ridicate pentru apărarea câmpiei Tisei. Reprezentând încă o controversă, valurile au fost puse pe seama mai multor popoare (K. Horedt, în SCIV, 16, 4, 1965, p. 725-730; S. Dumitrașcu, Dacia apuseană, Oradea, 1993, p. 146-148). Atribuirea lor pe seama Imperiului în sec. al IV-lea (Constantin cel Mare) (S. Soproni, Der spätromische Limes zwischen Esztergon und Szentendre. Das Verteidigungssystem der Provinz Valeria im 4. Jahrhundert, Budapesta, 1978, p. 116) a fost contestată (N. Gudea, în SCIVA, 32, 1, 1981, p. 126), considerându-se că valurile nu se leagă organic de cele din sudul Moldovei și de Brazda lui Novac.
Dacă ceramica descoperită în sondajul de la Covăsinț (D. Popescu, în SCIV, 19, 4, 1968, p. 689; E. Dörner, V. Boroneanț, în Ziridava, II, Arad, 1968, p. 7-16) datează în parte din sec. III-IV, atunci apartenența valurilor la epoca romană târzie aparent nu mai poate fi exclusă. Fiind lucrări de mari proporții, ele au fost construite într-o perioadă de timp mai lungă: Constantin cel Mare - Constantius II - Valentinian I (S. Soproni, în A. Mora Ferenc Muzeum Evkönyve, 2, 1969, p. 117-133; vezi și N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 104).

2. Brazda lui Novac de Nord; este cel mai semnificativ val de pământ ridicat la nordul Dunării de Jos. Cercetat în mai multe rânduri de către C. Schuchardt, Gr. Tocilescu, P. Polonic, C. M. Vlădescu ș. a. (M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, Buc., 1998, p. 37-38, cu bibliografia), Brazda lui Novac de Nord se termina probabil la Pietroasele. Datarea sa în sec. al IV-lea (D. Tudor, în RIR, XI-XII, 1941-1942, p. 143 și urm.; idem, OR4, p. 244-249; M. Zahariade, op. cit., p. 38), nu a fost acceptată de istoriografia românească în totalitate (de ex.: V. Pârvan, Dacia, ed. a IV-a, Buc., 1967, p. 206; I. Nestor, în Istoria poporului român, Buc., 1972, p. 138). Cercetările recente ridică serioase rezerve față de această problemă (C.C. Petolescu, în Thraco-Dacica, V, 1984, 1-2, p. 187-188; G. Crăciunescu, în DROBETA Buletin științific trimestrial, I, 1994, 3-4, p. 1-3).

3. Valurile din sudul Moldovei; din cele patru valuri cunoscute în această regiune, doar două pot fi considerate romane, este vorba de cele dintre Serbești-Tulucești și dintre Vadul lui Isac-Tatarbunar. Primul proteja vadul Barboși-Dinogeția închizând accesul pe sectorul delimitat de râurile Siret și Prut. Al doilea val prezintă trei sectoare: Vadul lui IsacBolgrad, Bolgrad-lacul Cătlăbuga și lacul Cătlăbuga-Tatarbunar, construite probabil succesiv (discuții și bibliografie la R. Vulpe, în Actes Mamaia, 1972, p. 274-276).
Cu unele rezerve motivate de puținele elemente de datare oferite de valuri, se poate afirma că acestea fac parte, așa cum s-a su-bliniat (R. Vulpe), dintr-un mare ansamblu defensiv numit convențional Limes Scythicus. Destinația lor era de a apăra linia Dunării de Mijloc și de Jos de atacuri ce puteau surveni dinspre nord și est, așa cum reiese din dispunerea șanțurilor care le precedau. Dimensiunile uriașe presupuneau existența unor resurse umane și materiale considerabile, condiție ce putea fi îndeplinită numai de Imperiul Roman. Așa cum am specificat, perioada de timp în care au fost ridicate se întinde de la Constantin cel Mare până la Valentinian I și Valens.
Back to Top



Căi de comunicație


În epoca romană târzie, la nordul Dunării s-au folosit în general drumurile terestre mai vechi din sec. II-III, unele dintre acestea fiind refăcute în sec. al IV-lea. Date fiind însă condițiile politico-militare se poate aprecia că importanța lor a scăzut, accentul punându-se acum în special pe flota de pe Dunăre.
Drumul strategic, care de fapt constituie componenta de bază a oricărui limes, se afla pe ripa sudică a fluviului: de la Singidunum trecea prin Viminacium, Laederata, Egeta, Ratiaria, Oescus, Novae, Transmarisca, Durostorum, Troesmis, Noviodunum, Ad Stoma, Histria, Tomis, Dionysopolis, Apollonia, și de aici mai departe până la Constantinopol (cf. Tabula Peutingeriana). Este clar că drumurile de la nordul Dunării folosite în epoca romană târzie sunt auxiliare acestuia. Se pare că Banatul a beneficiat de cea mai complexă rețea de drumuri (I. Ferenczi, în Banatica, 3, 1974, p. 111-127), având un statut special și din acest punct de vedere; unele sunt amintite și de Priscus Panites.
Fortificația de la Cenad se afla pe vechiul drum ce urmărea valea Mureșului până la Seghedin, deși nu este de neglijat posibilitatea transportului naval pe râul Mureș cu ambarcațiuni.
Un drum terestru a fost identificat prin fotografii aeriene pe ruta Panéevo-Kuvin-Banatska Palanka (M. Dordeviæ, în Roman Limes ..., p. 127 și urm.), a cărui pază și întreținere era asigurată de garnizoanele militare din localitățile amintite.
Laederata-Tibiscum (D. Tudor, OrTgsate, p. 19) și Dierna-Praetorium-Tibiscum (D. Tudor, op. cit., p. 47 și urm.), sunt alte drumuri mai vechi refolosite în sec. al IV-lea. Ele asigurau comunicația între avanpostul de la Tibiscum și celelalte fortificații de pe malul Dunării. În județul Caraș-Severin au fost descoperiți trei stâlpi miliari, din care doi au fost datați în epoca romană târzie (O. Răuț, O. Bozu, R. Petrovszky, în Banatica, 4, 1977, p. 135 și urm.).
Între Drobeta și Puținei a existat în sec. al IV-lea o cale de comunicație terestră mai veche; de la Drobeta de-a lungul Dunării până la Sucidava, transportul se făcea pe malul fluviului sau mai degrabă prin intermediul navigației. Elocvente sunt în acest sens numeroasele mențiuni despre stațiunile flotei dunărene, dar și descoperirile arheologice care au pus în evidență câteva instalații portuare.
Mult mai cunoscut este drumul ce lega Sucidava de Romula (“Drumul lui Traian”), refăcut în timpul lui Constantin cel Mare, așa cum dovedește un miliarium descoperit la nord de Celei (D. Tudor, în AO, 17, 1938, p. 19 și urm.). Prin intermediul acestuia se asigura legătura între Peninsula Balcanică pe valea Isker-ului, și teritoriile de la nordul Dunării din fața Daciei Ripensis și a Moesiei Secunda.
De la Barboși se putea ajunge spre vest la Pietroasele și spre est prin Aliobrix, la Tyras. O mențiune fugară a lui Ammiannus Marcellinus (XXI, 3, 5) despre un miliarium cu numărul 20, atestă existența unui drum terestru pe valea Nistrului din sec. II-III, folosit poate și în sec. al IV-lea (N. Gostar, în Analele științifice ale Universității “Al. I. Cuza” din Iași, 3, 10, 1964, p. 63; I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 48-49).
Așa cum am specificat un accent deosebit s-a pus în această vreme pe flota dunăreană. Fără a insista prea mult asupra acestui aspect care va fi abordat cu prilejul discutării unităților militare dislocate la nordul Dunării, voi trece în revistă principalele stațiuni fluviale ale flotei așa cum au fost înregistrate de Notitia Dignitatum:
Margum: classis stradensis et germensis (XLI, 24, 39);
Viminacium: praefectus classis Histricae (XLI, 16, 38);
Egeta: praefectus classis Histricae (XLII, 42);
Ratiaria: praefectus classis Ratiarensis (XLII, 43);
Appiaria: milites terti nauclarii (LX, 16);
Altinum: milites nauclarii Altinenses (XLI, 28);
Durostorum: praefectus navium amnicarum (XLI, 36);
Flaviana: milites nauclarii (XXXIX, 20);
Plateypegiae: praefectus ... musculorum Scythicorum et classis (XXXIX, 35).

De asemenea inscripțiile tegulare de la Noviodunum atestă existența unei P(RAEFECTURA) C(LASSIS) R(IPAE) S(CYTHICAE) (Inscripțiile din Scythia Minor, Buc., 1980, nr.285).
Back to Top



*
*        *


Campaniile hunice din anii 441 și 447 au dus la scoaterea din funcțiune în totalitate a limesului Dunării de Jos. Mai mult Imperiul este constrâns pentru o perioadă scurtă de timp să evacueze o fâșie de teritoriu sud-dunărean până la Naissus. Destrămarea coaliției hunice i-a propulsat pe gepizi ca principali beneficiari ai acestui fapt: ei vor deveni foederati ai Imperiului și stăpâni ai Pannoniei. Ulterior în Peninsula Balcanică au fost colonizați ostrogoți tot cu titlul de foederati; în 488 aceștia pleacă spre Italia.
Pe termen lung noua situație politică a avut efecte benefice pentru Imperiul Roman care, la sfârșitul sec. al V-lea - începutul sec. al VI-lea, revine lent pe linia Dunării. Acum se iau măsuri de refortificare a limesului dunărean prin refacerea fortărețelor distruse de huni.
Inscripțiile tegulare de la Histria (IGLR, p. 150-152) și Dinogetia (IGLR, p. 260-262), denotă faptul că revenirea Imperiului pe granița dună-reană a Scythiei s-a făcut în vremea împăratului Anastasius (491-518) (DID, II, p. 409-411). O situație similară avem și în provincia Moesia Secunda. În sfârșit, inscripția din capitala Daciei Ripensis de la Ratiaria: Anastasiana Ratiaria semper floreat (V. Velkov, Vâzpomenatelen nadpis za imperator Anastasii /491-518/ ot Raciaria, Arheologija, 1984, 2-3, p. 92-94) demonstrează că și în această provincie stăpânirea romană se reinstalează pe Dunăre.
Nu același lucru se poate spune și despre Moesia Prima unde, din diferite motive politico-militare, nu se poate vorbi de refacerea frontierei pe Dunăre înainte de Iustinian. Faptul este atestat de izvoarele literare (Procopius, De Aedificiis, IV, 4, 6; Novela, XI) și confirmat de descoperirile arheologice (M. Vasiæ, în Starinar, 45-46, 1994-1995, p. 41 și urm.).
Ca și mai devreme, s-a procedat la reconstruirea unor fortificații la nordul Dunării, care constituiau veritabile capete de pod în condițiile în care Imperiul nu mai are forța necesară și nici interesul teritorial de a reanexa o regiune din fosta Dacie. În contradicție cu propaganda imperială (Ioannes Lydos, II, 28) care acreditează ideea reluării unor teritorii nord-dunărene, cercetările au demonstrat că avem de-a face doar cu un control asupra malului nordic al Dunării, exercitat prin intermediul fortificațiilor refăcute. Dintre acestea sunt cunoscute foarte puține.
Back to Top



Repertoriul fortificațiilor


(sfârșitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea)

1. Insula Sapaja; fortificație din sec. IV refăcută în vremea lui Iustinian între anii 530-535 (M. Vasiæ). Castellum-ul a păstrat vechiul plan și dimensiunile, cu excepția turnurilor de colț care devin acum circulare. Vestigiile anterioare au fost utilizate ca fundamente pentru noua construcție. Distrugerea sa a survenit, ca la mai toate fortificațiile Moesiei Prima, spre sfârșitul sec. VI. Ultima monedă provine de la Maurikios Tiberios, fără precizarea anului de emitere.
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
M. Vasiæ, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 41-53.

2. Litterata; identificarea acesteia cu Laederata antică este încă o controversă. Existența sa este atestată doar de izvoarele literare, fiind neprecizată pe teren. Tabula Peutingeriana și Notitia Dignitatum o amintesc dar fără o localizare certă. Novela XI o menționează ca fiind la nordul Dunării fără alte precizări. În schimb, Procopius o situează în fața orașului Novae pe malul stâng al fluviului; tot el afirmă identitatea Litterata = Laederata, cu mențiunea că este vorba de o fortificație mai veche restaurată acum. Am amintit mai sus despre încercarea de a localiza această enigmatică fortificație pe insula Sapaja (D. Dimitrijeviæ). Dacă Laederata antică se identifică cu fortificația de la Ram, atunci există o contradicție între izvoarele lite-rare și descoperirile arheologice. În încercarea sa de a rezolva această dilemă, Al. Jovanoviæ presupune că au existat mai multe localități cu acest nume: Laederata = Ram, Nova Laederata = insula Sapaja, Translaederata = Banatska Palanka. Oricum, un lucru este cert, acela că izvoarele literare din sec. VI (Novela XI, Procopius) de fapt singurele care o specifică cert la nordul Dunării, folosesc denumirea Litterata, spre deosebire de cele din sec. IV (Tabula Peutingeriana, Notitia Dignitatum) care o numesc Laederata, Laedenata, Laedemata. Acest fapt îndreptățește presupunerea că au existat măcar două fortificații, una din sec.I-IV la sudul Dunării, cealaltă din sec. VI la nord.
Novele XI;
Procopius, De Aedificiis IV, 6, 3-5;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
Al. Jovanoviæ, în Roman limes ..., p. 69-72.

3. Recidiva; fortificație din sec. VI neprecizată pe teren. Existența sa este atestată de Novela XI, care o menționează la nordul Dunării împreună cu Litterata în sectorul Viminacium. A fost identificată pe rând cu Arcidava (V. Pârvan) și apoi cu Sucidava (D. Tudor); pentru ambele ipoteze nu există dovezi concrete: Arcidava este situată prea departe de linia Dunării, iar Sucidava era prea cunoscută pentru a fi confundată cu Recidiva.
Novele, XI;
V. Pârvan, Contribuții la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 183-189;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
D. Tudor, OR4, p. 466.

4. Ducepratum; apartenența fortificației din insula Ada-Kaleh la provincia Dacia Ripensis, sugerează faptul că refacerea sa ar fi putut începe în timpul împăratului Anastasius. Singura dovadă a existenței sale în sec. VI este mențiunea lui Procopius, întrucât fortificația nu a fost cercetată arheologic.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;

5. Transdiana; fortificația din insula Banului era refăcută în sec. VI, după spusele lui Procopius. Refacerea a fost constatată arheologic mai mult prin inventar decât stratigrafic. Momentul distrugerii sale se situează poate în vremea lui Tiberius II Constantin (574-578), dacă ținem cont că alături de ceramica de sec. VI a fost descoperită și o monedă emisă în timpul acestui împărat.
Procopius, De Aedificiis, IV, 4;
M. Davidescu, Hinova, Buc., 1989, p. 94-103;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.

6. Theodora; distrugerea hunică a provocat și pierderea vechiului nume, Drobeta, astfel că în sec. VI toponimul folosit este Theodora. Cercetările arheologice au infirmat mențiunea lui Procopius care afirmă că în sec. VI n-ar fi fost refăcută. Circulația monetară reîncepe cu monede emise sub Anastasius până la Maurikios Tiberios. Ultimele cercetări arată că reconstrucția nu a vizat doar turnul poligonal din colțul sud-vestic al castrului, ci întreaga fortificație, păstrându-se vechea formă și dimensiunile.
D. Tudor, OR4, p. 459;
M. Davidescu, Drobeta, p. 219-226;
O. Toropu, Romanitatea..., anexele 14-16.

7. Ostrovul Mare; porțiunea de incintă dezvelită de M. Davidescu denotă existența unei fortificații de sec. VI după părerea autorului, sau de sec. IV refăcută în sec. VI, așa cum am arătat mai sus în repertoriul anterior. Este probabil ca acestei ultime faze de construcție îi aparțin blocarea porții și ridicarea turnului circular din colțul de nord-est.
M. Davidescu, Hinova, p. 107-117.

8. Sykibida;  izvoare literare (Procopius) și cercetările arheologice confirmă restaurarea integrală a fortificației de la Celei în perioada Anastasius-Iustinian. La fel și circulația monetară, care debutează sub Anastasius și se încheie la Maurikios Tiberios. În interiorul incintei au fost descoperite temeliile unei bazilici creștine și o fântân㠓secretă”, ambele aparținând sec. VI.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 34-35;
D. Tudor, OR4, p. 459-466;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 35 și anexele 14-17;
Idem, Sucidava-Celei, Buc., 1987.

9. Dafne; Procopius menționează rezidirea a fundamentis a cetății lui Constantin cel Mare, în timpul lui Iustinian. Dafne este ultima fortificație de sec. VI cunoscută la nordul Dunării de jos, a cărei refacere a fost probabil motivată de importanța strategică pe care o avea.
Procopius, De Aedificiis, IV, 7, 7-8.

Acestea sunt fortificațiile nord-dunărene cunoscute în perioada de timp corespunzând sfârșitului de sec. V și sec. VI, deși izvoarele lite-rare (Novela XI, Procopius) menționează mai multe fortărețe nenominalizate. Nu se dețin date despre ridicarea unor construcții noi. Lipsesc fortificații pe sectorul nord-dunărean al Scythiei. În general fortificațiile au fost refăcute după planul și dimensiunile mai vechi. Tehnica de construcție veche a fost utilizată în continuare cu precizarea că predomină folosirea cărămizii. Turnurile de colț și intermediare rămân în exteriorul incintei, uneori modificate ca formă (Sapaja). Apariția bisericilor și mormintelor în interiorul fortificațiilor (N. Gudea, rezumatul tezei de doctorat, p. 13) este documentată numai la Sucidava.
În stadiul actual al cercetărilor nu se confirmă anexarea în sec. VI de către Imperiu a unei fâșii de teren nord-dunărene de-a lungul fluviului. Stăpânirea romană a fost totuși prezentă pe malul nordic al Dunării în imediata apropiere a fluviului. O deosebită atenție a fost acordată, se pare, Banatului: din cele 9 fortificații cunoscute, 6 aparțin acestui sector. Novela XI face o mențiune specială în acest sens, iar generalul Priscus îl consideră pământ roman (Theophilactus Simocattes, VII, 7).
Sfârșitul fortificațiilor trebuie plasat înainte de anul 602. De rău augur a fost căderea fortăreței Sirmium sub avari, fapt care a reprezentat o gravă amenințare la adresa întregului limes al Dunării de jos. În pofida destrămării limesului în mai multe etape, apoi definitiv în anii 614-619 (Al. Madgearu, Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de jos în sec. VII-VIII, Buc., 1998, p. 138-143), este greu de crezut că fortificațiile nord-dunărene ar fi continuat să existe în contextul atacurilor slavo-avare și mai ales a revoltei lui Phokas.
Nu se cunosc date despre eventualele așezări civile din vecinătatea fortificațiilor. Dacă unele drumuri mai vechi au putut fi utilizate și în această perioadă, deși este mult mai probabil transportul pe Dunăre, cu totul alta este situația marilor valuri de pământ care au devenit inutile acum. Despre construirea unor poduri peste Dunăre nu există informații certe.
Back to Top



*

*         *

Efectele persistenței stăpânirii romane în sec. IV-VI asupra unor teritorii din fosta Dacie, au fost cu siguranță majore pentru destinele romanității nord-dunărene. Acest fenomen nu poate fi însă relevat în întregime, întrucât stadiul cercetărilor este departe de a fi satisfăcător. Porțiuni întinse din ripa nord-dunăreană sunt lipsite de fortificații, acolo unde ar fi fost normal ca acestea să existe. Lăsând la o parte motivele obiective, acest fapt trebuie pus și pe seama cercetărilor, încă insuficiente.
Back to Top

ABREVIERI


AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice.
ActaMN - Acta Musei Napocensis.
ActaMP - Acta Musei Porolissensis.
Actes Mamaia 1972 - Actes du IXe Congrés International d’Études sur les frontiéres romaines, Mamaia, 1972, Buc., Köln-Wien, 1974.
AO - Arhivele Olteniei.
BMI - Buletinul Monumentelor Istorice.
Comori arheologice ..., - Comori arheologice în regiunea Porților de Fier, Buc., 1978.
D. Benea, Dacia sud-vestică ... - Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timișoara, 199ș6.
DID - Din istoria Dobrogei.
D. Tudor, OR4 - Oltenia romană, ediția a IV-a, Buc., 1978.
D. Tudor, OrTgSate - Orașe, târguri și sate în Dacia romană, Buc., 1968.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ... - Trei tezaure monetare din Banat din secolul IV, Lugoj, 1974.
IDR - Inscripțiile Daciei romane.
IGLR – E. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Buc., 1976.
Materiale - Materiale și cercetări arheologice.
M. Davidescu, Hinova - Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989.
M. Davidescu, Drobeta - Drobeta în secolele I-VII, Craiova, 1980.
O. Toropu, Romanitatea ... - Romanitatea târzie și străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976.
Protase, PC - Dumitru Protase, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii.
R. Vulpe, HAD - Histoire ancienne de la Dobroudja, Buc., 1938.
RIR - Revista istorică română.
Roman Limes... - Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad, 1996.
SCIV (A) - Studii și cercetări de istorie veche (și arheologie).
SMMIM - Studii și materiale de muzeografie și istorie militară.
SCN - Studii și cercetări numismatice.

[Back to Top]   [Home]

The contents of this site - text, images, and data - are intended for personal information only.   Written permission from APAR is required for the publication of any material.  Any use of this material should credit the Asociația Profesională a Arheologilor din România.
For additional details, send an e-mail to Asociația Profesională a Arheologilor din Romania
Copyright © 2000 Asociația Profesională a Arheologilor din România    
Last modified: December 2, 2000