În pofida eforturilor arheologiei românești de a clarifica statutul stăpânirii
romane la nordul Dunării după retragerea aureliană, discuțiile purtate
în jurul acestei chestiuni sunt încă departe de a fi încheiate. Lipsa fondurilor
destinate săpăturilor arheologice în această direcție completează în chip
nefericit imaginea neclară a unui capitol care se întinde pe durata a trei
secole din istoria politică și militară a României.
Primele încercări de a realiza o imagine unitară a acestei probleme le
datorăm profesorului D. Tudor (în RIR, XI-XII (1941-1942), 1943, p. 139-149;
SCIV, XI, 2, 1960, p. 335-360; Historia, XIV, 1965, p. 368-380; Daco-romania,
I, 1973, p. 149-161). Ulterior documentația a crescut lent, mai ales în
contextul cercetărilor din sectorul Porților de Fier care au reprezentat
o mare șansă pentru arheologia românească (Comori arheologice în regiunea
Porților de Fier, Buc., 1978).
Selectiv sunt de menționat contribuțiile aduse de N. Gudea (în Actes Mamaia,
1972, p. 173-180; Banatica, 1977, p. 38 și urm.), O. Toropu (în Analele
Universității din Craiova, secțiile Istorie, Geografie, Filologie, II,
1973, p. 47-56; Romanitatea ..., p. 13-38), D. Benea (Din istoria militară
a Moesiei Superior și a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia și legiunea a
IIII-a Flavia, Cluj, 1983) și M. Davidescu (Drobeta în secolele I-VII e.
n., Craiova, 1980, p. 172 și urm.; Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989).
În unele cazuri, dată fiind importanța lor, cercetările arheologice au
fost mult mai ample (Drobeta, Sucidava), conducând la elaborarea unor monografii
substanțiale. De asemenea, combinarea judicioasă a izvoarelor literare
cu descoperirile arheologice au condus la concluzii interesante (M. Zahariade,
Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, Buc., 1988).
Sintezele referitoare la problema în discuție n-au ezitat să apară: R.
Florescu, în BMI, XLI, 3, 1972, p. 23-26; N. Gudea, în Drobeta, V, 1982,
p. 93-112; I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Buc., 1982, p. 92-120;
O. Toropu, în Oltenia. Studii și comunicări, V-VI, 1986, p. 45-60; C.C.
Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Buc., 1995, p. 159 și urm.;
D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timișoara, 1996, p. 70-113;
Maja Dordeviæ, în Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad,
1996, p. 125-133; ș. a.). Au fost vizate pe rând diferite sectoare geografice,
În special Banatul sau numai anumite perioade de timp.
Rândurile care urmează își propun să prezinte o imagine de ansamblu a
dominației Imperiului roman târziu la nord de Dunăre, într-un sector limitat
vest-est de Tisa și Marea Neagră. Concret, vor fi vizate punctele în care
stăpânirea romană târzie este atestată oficial, incluzând și insulele Dunării.
În linii mari, teritoriul circumscris subiectului abordat se află la granița
nordică a provinciilor Moesia Prima, Dacia Ripensis, Moesia Secunda și
Scythia. Fortificațiile vor fi prezentate pe scurt, cu citarea unei bibliografii
minimale mai vechi sau mai noi, în ordine geografică, de la vest spre est.
La întocmirea repertoriului prezentat în continuare au fost luate în calcul
izvoarele literare, descoperirile arheologice și epigrafice, precum și
circulația monetară. Multe date au fost preluate din lucrarea lui L. F.
Marsigli, Description du Danube, II, La Haye, 1744.
Nu au fost abordate unitățile militare dislocate în aceste fortificații
întrucât de această problemă mă voi ocupa cu o altă ocazie.
Cadrul istoric la care se referă rândurile de mai jos este jalonat de următoarele
evenimente majore: retragerea romanilor din Dacia, depășirea crizei politico-militare
din Imperiul roman și amplele reforme întreprinse de Dioclețian și Constantin
cel Mare. Linia Dunării redevine limes așa cum fusese înainte de cucerirea
romană a Daciei și ambele maluri ale fluviului sunt întărite cu fortificații.
Intensa activitate edilitară din perioada tetrarhiei se reflectă și la
nordul Dunării, dar nu poate fi vorba de o reluare a acestei regiuni. Dacia
restituta (Incerti Panegyricus Constantio caesari dictus, III, 3) nu se
referă la realități nord-dunărene (T. Zawadski, în Daco-romania, 1, 1973,
p. 65-68; D. Bondoc, în Oltenia. Studii și comunicări, I, S. N. (1990-1995),
1998, p. 54-56). În perioada tetrarhiei s-a menținut numai controlul asupra
ripei nordice a Dunării. Abia în vremea lui Constantin cel Mare se poate
vorbi de o stăpânire romană asupra unor teritorii nord-dunărene.
Prezentul studiu se bazează numai pe informațiile arheologice publicate.
|
|
(sfârșitul sec. al III-lea - începutul sec. al V-lea)
|
|
1. Cenad; identificarea aici a unei fortificații romane târzii pe baza
descoperirii în anul 1941 a unei cărămizi cu ștampila SISC (IA), a fost
contestată de unii istorici români (IDR, III/1, p. 247). Existența sa nu
poate fi însă exclusă cu totul având în vedere faptul că respectiva cărămidă
ștampilată a fost descoperită într-o săpătură edilitară alături de alte
cărămizi ce proveneau din fundațiile unor ziduri romane; faptul a fost
verificat printr-un sondaj arheologic în anul 1946. Mai mult, în anii 1974
și în 1986 s-au efectuat alte sondaje care au scos la iveală ceramică romană
târzie. Circulația monetară susține această ipoteză (Protase, PC, p. 174)
și în lipsa unor cercetări sistematice s-ar putea admite că la Cenad a
existat cândva în sec. al IV-lea o fortificație romană târzie, poate un
turn de observație, care a aparținut fie provinciei Pannonia Secunda, fie
provinciei Valeria. O rezervă se impune totuși: aceea a datării fortificației
la începutul sec. al IV-lea (IGLR, p. 374). Mult mai pertinentă ar fi luarea
în considerare a acțiunilor militare întreprinse de Constantius al II-lea
împotriva sarmaților din anii 358-359, sau cele ale lui Valentinian I împotriva
cvazilor, de numele celui din urmă legându-se o intensă operă de fortificare
a granițelor Imperiului în regiunea Dunării pannonice (Ammianus Marcellinus,
XXIX, 6, 2). Nu se poate preciza momentul de sfârșit al fortificației,
în tot cazul trebuie să fi avut o existență efemeră, mai ales în contextul
apropiatei invazii hunice.
IGLR, p. 374; IDR, III/1, p. 246-249, ambele cu bibliografia;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 239-240.
2. Panéevo, reprezintă un pandant nord-dunărean al marii baze militare
de la Singidunum, unde-și avea sediul legiunea a IV-a Flavia. Hărțile localității
Panéevo întocmite de G. Bordener în 1718 și de contele Marsigli în 1726,
sugerează existența aici a unui quadriburgium cu turnuri pătrate la colțuri,
neidentificat încă pe teren, probabil actualmente suprapus de așezarea
modernă. Întâmplător pe strada Braca Jovanoviæ, la nr. 15, au fost descoperite
peste 50 de cărămizi romane cu ștampile aparținând legiunilor a IV-a Flavia
și a VII-a Claudia, laolaltă cu resturi de construcții, ceramică, fragmente
sculpturale și vestigii ale culturii sarmate.
Quadriburgium-ul de la Panéevo a fost ridicat cel mai probabil în timpul
lui Dioclețian a cărui domnie este semnificativă pentru limesul târziu
de la Dunărea de Jos, dar și pentru construcțiile de acest tip. Sfârșitul
fortificației poate fi legat de cel al castrului de la Singidunum care
în 441 este devastat de huni.
IDR, III/1, p. 30 (cu bibliografia);
Maja Dordeviæ, în Roman Limes ...,
p. 126 și urm.
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 72.
3. Constantia - Contra Margum (Kuvin); numele antic al fortificației a
fost stabilit prin coroborarea izvoarelor literare: Notitia Dignitatum,
XLI, 33 și Priscus Panites, 1. Cum reiese din titulatură, acest punct militar
trebuie plasat la nordul Dunării în fața localității Margum (Orasja), undeva
în zona Kuvinului de astăzi. În lipsa unor cercetări arheologice sistematice,
hărțile mai vechi și descoperirile întâmplătoare capătă o importanță majoră.
Harta lui Marsigli prezintă pentru Kuvin un complex de două fortificații:
prima patrulateră, secunda triunghiulară.
O hartă militară a Kuvinului, din 1788, indică o așezare triunghiulară.
Compararea celor două hărți ridică problema localizării unei fortărețe
romane târzii de formă triunghiulară, undeva în centrul Kuvinului modern.
Din însemnările lui Marsigli mai reiese descoperirea unei stele funerare
aparținând lui L. Valerius, fost centurion în legiunea a IV-a Flavia Felix.
În sfârșit, mai multe cărămizi ce poartă ștampila legiunii a VII-a Claudia
completează tabloul informațiilor referitoare la această localitate.
Ridicarea fortăreței Constantia - Contra Margum trebuie pusă pe seama lui
Constantin cel Mare sau a fiului său Constantius al II-lea, așa cum reiese
din titulatura purtată, precum și din Notitia Dignitatum: castrum Augustoflavianensis,
ambii împărați purtând gentilicul Flavius. Distrugerea sa este legată de
invazia hunilor: în anul 434 solia condusă de Priscus Panites i-a găsit
pe aceștia stăpâni pe cetate, deci este posibil să fi fost distrusă la
acea dată.
Priscus Panites, 1;
Notitia Dignitatum, XLI, 33; IDR, III/1, p. 30-32;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 106 (cu bibliografia);
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, Cluj, 1983, p. 192-193;
M. Dordeviæ, op. cit., p. 128 și urm.
4. Insula Sapaja - fortificație de tip quadriburgium, având următoarele
dimensiuni: 92,5 x 92 x 93 x 92 m. Laturile sunt orientate pe direcția
punctelor cardinale, iar turnurile de colț au forma patrulateră (6,20 x
6,20 m). Cercetată sistematic între anii 1967-1970 fortificația avea zidurile
din piatră, alternând cu șiruri de cărămizi pentru nivelare. Au fost puse
în evidență o poartă situată pe mijlocul zidului sudic și încă un turn
interior. Importanța excepțională a fortificației constă în situarea sa
în vecinătatea vărsării râurilor Nera și Caraș în Dunăre. Așa s-ar putea
explica dimensiunile sale relativ mari. Un punct de o asemenea importanță
nu putea scăpa neobservat de Marsigli și mai înainte de contele Mercy,
care l-au înregistrat în hărțile lor. Investigațiile arheologice au fost
prejudiciate de starea oarecum precară a fortificației care, în 1739, a
fost aruncată în aer de către austrieci, conform punctul 6 al păcii de
la Belgrad.
Susținută pe malul sudic de fortificația de la Ram și pe cel nordic de
avanpostul de la Banatska Palanka, cetatea de pe insula Sapaja completa
unul dintre cele mai întărite puncte de trecere ale Dunării în acest sector.
În stadiul actual al cercetărilor se poate aprecia că fortăreața din insula
Sapaja a fost ridicată în timpul lui Constantin cel Mare, cel mai probabil
după victoria din anul 322 asupra sarmaților. Această ipoteză este susținută
de circulația monetară și de tehnica de construcție. Descoperirile de factură
sarmatică trebuiesc puse pe seama unor mercenari (foederati) înrolați în
rândurile armatei romane.
În ciuda distrugerilor de pe limes, posterioare anului 378, se pare că
prima distrugere a fortificației se datorează hunilor, la începutul sec.
al V-lea. Ea va fi refăcută mai târziu în timpul împăratului Iustinian.
Identificarea fortificației în lumina izvoarelor literare (Notitia Dignitatum,
Novela a XI-a, Procopius) este dificilă dată fiind puținătatea informațiilor
în această direcție. Sunt de reținut două opinii semnificative:
-
Danica Dimitrijeviæ, conform căreia pe insula Sapaja se află Laederata-Litterata;
- Al. Jovanoviæ, care în căutarea aceleiași Laederata, consideră că fortăreața
din insula Sapaja s-ar fi numit Nova Laederata; astfel s-ar justifica plasarea
de către Procopius a celei dintâi în fața unei cetăți numită Novae.
Comparând dimensiunile mari ale fortificației de la Sapaja cu cele de la
Ram (Laederata) care sunt mai mici, atunci ipoteza emisă de Danica Dimitrijeviæ
ar putea avea o mai mare greutate.
Deși interesante, raționamentele cercetătorilor sârbi comportă unele rezerve
motivate, așa cum am mai spus, de insuficiența informațiilor, drept pentru
care, deocamdată, identificarea numelui antic al fortăreței din insula
Sapaja rămâne incertă. Descoperirile epigrafice nu ajută prea mult în acest
sens: ștampile ale legiunii a VII-a Claudia, dintre care una aflată S(UB)
C(URA) AUR(ELIUS), acesta din urmă fiind probabil un praepositus necunoscut
până acum.
N. Gudea, în Actes Mamaia, 1972, p. 175;
Idem, în Drobeta V, 1982, p. 107
(cu bibliografia);
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983,
p. 59-62;
Al. Jovanoviæ, în Roman Limes ..., p. 69-72;
M. Dordeviæ, op. cit., p. 130;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 73.
5. Banatska Palanka, fortificație romană târzie, neidentificată pe teren.
Existența sa este confirmată de cele două cărămizi ștampilate cu numele
a doi praefecti ai legiunii a VII-a Claudia: Adventinus și Eufemus, precum
și de circulația monetară din această vreme (emisiuni de la Dioclețian
până la Teodosius al II-lea). În dizer-tația sa despre localizarea Laederatei,
Al. Jovanoviæ consideră că fortificația de la Banatska Palanka s-ar fi
numit Translederata, lucru nedovedit însă de nimic. În așteptarea unor
cercetări arheologice care în primul rând să identifice pe teren situl
arheologic în discuție, nominalizarea de mai sus a fortificației de la
Banatska Palanka, precum și alte încercări de acest gen, rămân la stadiul
de ipoteză. Faptul că atât tezaurul cât și monedele izolate descoperite
aici sfârșesc la Teodosius al II-lea, îndreptățesc stabilirea momentului
de sfârșit al presupusei fortificații, cândva la începutul sec. al V-lea.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 66, nr. 1;
IDR, III/1,
p. 34-39;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
Al. Jovanoviæ, în Roman Limes ..., p. 69-72;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 72.
6. Vrac; siturile arheologice din parcul orașului sunt acoperite în întregime
de clădiri moderne, totuși puținele descoperiri atestă o posibilă staționare
romană în perioada târzie. Vestigiile romane se găsesc pe teritoriul orașului
laolaltă cu cele de factură sarmatică și între ele sunt de reținut câteva
ștampile ale legiunii a VII-a Claudia. O vexilație a acestei unități militare
se afla S(UB) C(URA) MUCATR(A)E PR(AE)P(OSITUS). La această situație mai
sunt de adăugat și cele șase tezaure monetare descoperite în zonă; majoritatea
monedelor sunt emise în timpul lui Constantin cel Mare și al fiilor săi.
Este posibil să avem de-a face cu o fortificație mai veche refăcută în
sec. al IV-lea. În vecinătatea VrŚac-ului, la Vatin, a fost semnalată o
descoperire de excepție, constând dintr-o brățară de aur inscripționată
în interior și exterior după cum urmează:
a) D(OMINO) N(OSTRO) CONSTANTI
b) MAT GOG(OS).
A fost datată în sec. al IV-lea în anii 338-339, după victoria repurtată
de împăratul Constans asupra sarmaților (IDR, III/1, p. 128-130).
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 70, nr. 22;
IDR, III/1, p. 124-128;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 104;
M. Dordeviæ, în Roman Limes ..., p. 132.
7. Tibiscum (Jupa); în perioada romană târzie a continuat să fie folosit
vechiul castru, căruia i s-au refăcut zidurile de incintă vestic și estic.
Pentru aceste refaceri nu s-au dezafectat vechile construcții, ci s-au
aplicat plombe din piatră de carieră nefasonată sau din monumentele epocii
anterioare. În principia fostului castru a fost refăcută instalația de
încălzire cu hypocaust. Vecinătatea castrului este ocupată de un vicus
militar a cărui folosire și în epoca târzie a fost dovedită. Pentru locuire
s-au redimensionat vechile edificii prin compartimentare, rezultând astfel
camere mai mici cu ziduri groase de cca. 0,50 m din piatră de râu și cărămizi
legate cu mortar de slabă calitate.
Descoperirile mai constau în ceramică romană târzie, un cuptor de olărie,
țigle, olane, mărgele (atelier de sticlărie). O mențiune aparte merită
circulația monetară; cu excepția monedelor izolate este de luat în considerare
un tezaur compus din 971 piese de bronz, cele mai multe fiind emise în
timpul lui Constantius al II-lea. Semnificativ este faptul că ultima monedă
provine de la Valentinianus I. Materialele epigrafice din această perioadă
rezidă în ștampile MID, PCH și poate LEG IIII FL (D. Benea, P. Bona, Tibiscum,
p. 10). Actualmente este greu de precizat cărei provincii va fi aparținut
avanpostul militar de la Tibiscum: Moesiei Prima (cf. O. Toropu, în Oltenia.
Studii și Comunicări, V-VI, 1986, p. 48 - harta) sau Daciei Ripensis (cf.
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 140). În tot cazul sfârșitul său nu
poate data mai târziu de tulburările posterioare anului 378.
M. Moga, în ActaMP, VII, 1970, p. 135-149;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit.; p. 5-14;
IDR, III/1, p. 145-232;
D. Benea, în Tibiscum, VI, 1986, p. 241-256;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 126-140;
D. Benea, P. Bona, Tibiscum, Buc., 1994.
8. Pojejena; o fortificație romană târzie este presupusă aici pe baza materialului
tegular care constă în ștampile ale legiunii a VII-a Claudia, în special
cele cu legenda LEG(IO) VII CL(AUDIA) C(UPPIS), una însoțită de o pasăre
redată schematic (signum legionis ? - IDR, III/1, p. 50, nr. 22). Ștampila
denotă detașarea de la Cuppae (Golubac) la Pojejena a unei unități militare
aparținând legiunii a VII-a Claudia. La acestea se adaugă și ștampile ale
legiunii a IV-a Flavia. Este de reținut de asemenea intensa circulație
monetară din zonă: un tezaur monetar ce se întinde de la Constantin cel
Mare la Iulian Apostatul.
Probabil căutarea pe teren a fortificației târzii este zadarnică: în această
perioadă s-a folosit în continuare vechiul castru care se afla într-o stare
bună și ca atare nu se impunea o nouă construcție. Descoperirea cărămizilor
ștampilate în ruinele castrului pledează în favoarea acestei ipoteze. De
altfel, problema ridicată de N. Gudea (Banatica, III, 1975, p. 340) privitoare
la utilitatea castrului de la Pojejena în perioada provinciei Dacia este
firească. Din punct de vedere strategic un punct fortificat la Pojejena
ar fi mult mai plauzibil în epoca romană târzie, ca un pandant nord-dunărean
al cetății Pincum (Veliko GrădiŚte), dependent militar de Cuppae. A fost
distrusă cândva după anul 363 (vezi circulația monetară).
N. Gudea, I. Uzum, în Banatica, II, 1973, p. 85-95;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit., p. 74, nr. 36 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Banatica, III, 1975, p. 333-343;
IGLR, p. 371-372;
IDR, III/1, p. 39-52;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, p. 98;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 74.
9. Moldova Veche este un sat al comunei Moldova Nouă, județul Caraș Severin.
Mate-rialul epigrafic și tegular (vezi IDR, III/1, p. 52-55) atestă existența
unui punct militar care supraveghea exploatările miniere și instalațiile
portuare. Pentru subiectul abordat prezintă un mare interes așezarea romană
târzie din punctul Vinograda (O. Bozu, G. El Susi, în Banatica, IX, 1987,
p. 239-269), precum și faptul că la tezaurele monetare din sec. al IV-lea
cunoscute (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 68, nr.
11-12), se adaugă un mare număr de monede descoperite izolat.
Probabil că urmele fortificației nedescoperite încă, se află undeva sub
construcțiile moderne din zona portului (N. Gudea, în Drobeta, V, 1982,
p. 107, nr. 19). L. Böhm a identificat aici un castru a cărui existență
nu a fost acceptată însă de către Dumitru Tudor.
În legătură cu numărul mare de descope-riri monetare de secol IV din această
zonă și din întreg Banatul în general (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan,
op. cit., p. 66-75), s-a conclus apartenența Banatului la Imperiu în această
perioadă. În comparație cu descoperirile din provinciile învecinate, în
contextul unui comerț strict controlat la frontiere, sigur că materialul
monetar de epocă târzie descoperit în Banat susține acest fapt. Dacă se
ia în calcul și numărul relativ mare de fortificații, atunci Banatul reprezintă
mai mult decât un cap de pod al Imperiului. Revenind la Moldova Veche,
sfârșitul stăpânirii romane aici ar putea fi căutat în urma evenimentelor
din anii 378-379.
D. Tudor, OrTgSate, p. 61-63, 65, 66, 70;
M. Macrea, Viața în Dacia romană, Buc. 1969, p. 229;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 68, nr. 11-12;
TIR, L34, p. 81;
IDR, III/1, p. 52-55;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
O. Bozu, G. El Susi, în Banatica, IX, 1987, p. 239-269;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 74-75.
10. Gornea; o fortificație de tip quadriburgium în punctul Cetate a fost
cercetată sistematic de către N. Gudea între anii 1968-1970. Constituia
un avanpost nord-dunărean al cetății de la Novae (Cesava) și avea un plan
pătrat cu laturile de 41,50 m orientate pe direcția punctelor cardinale.
Zidurile au fost construite în tehnica opus mixtum din piatră de carieră,
alternând cu rânduri de cărămizi pentru nivelare. Grosimea zidurilor nu
este aceeași peste tot, variind între 1,30 m, 1,50 m, 1,70 m. Fundația
a fost realizată din piatră cu mortar având o grosime de 1,80 - 2,10 m.
Turnurile de colț sunt pătrate (9,20 x 9,20m), ieșite în exterior, fapt
caracteristic fortificațiilor de acest gen. Poarta a fost identificată
pe latura de sud a fortificației, are o deschidere de 5,55 m și este flancată
de două turnuri dreptunghiulare (9 x 3,50 m). Nu s-a sesizat existența
unor elemente externe de apărare.
Inventarul arheologic constă în ceramică, arme, unelte, monede, ș. a. Ridicarea
fortificației s-a făcut în timpul lui Dioclețian, cel mai probabil între
anii 294-300 (cf. N. Gudea) sau al lui Constantin cel Mare, la începutul
sec. al IV-lea (cf. D. Benea). În privința momentului distrugerii nu există
divergențe, acest fapt petrecându-se la sfârșitul sec. al IV-lea în contextul
tulburărilor provocate de raidurile goților și hunilor(circulația monetară
se încheie la Arcadius).
N. Gudea, Gornea. Așezări de epocă romană și romană târzie, Reșița, 1977;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 76-79.
11. ContraRegina; existența acestei fortificații este atestată de Notitia
Dignitatum (XL, 21), dar până în prezent nu a fost localizată pe teren.
Din titulatură reiese că reprezenta în sec. al IV-lea un cap de pod al
unei alte fortificații - Regina - situate pe malul sudic al Dunării, și
aceasta nelocalizată. Faptul că este amintită de Notitia Dignitatum sugerează
că distrugerea sa trebuie să fi survenit după anul 395, probabil la începutul
sec. al V-lea.
Notitia Dignitatum, XL, 21;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 106;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei, Cluj, 1983, p. 193.
12. Svinița, reprezintă un bastion transdanubian al fortificației de la
Boljetin. În punctul Rejiște a fost identificat prin sondaje arheologice
un turn de observație din sec. al IV-lea, împreună cu ștampile ale legiunii
a VII-a Claudia. Stampila tegulară care îl atestă pe Hermogenes, praepositus
ripae, demonstrează apartenența malului stâng al Dunării la Imperiul roman.
Cât privește termenul Partcit, acesta ar putea fi interpretat ca part(is)
cit(erioris).
În punctul Tricule s-au aflat materiale de epocă romană împreună cu vestigii
medievale și moderne; reține atenția o cărămidă cu ștampila DRPDIERNA.
Existența unui punct militar la Tricule nu se poate susține deocamdată
cu argumente, exceptând cărămida ștampilată de mai sus.
Pentru distrugerea (abandonarea) Sviniței este dificil de precizat data
la care a avut loc acest eveniment. Dacă fortificația de la Boljetin de
care depindea din punct de vedere militar este devastată de huni la începutul
sec. al V-lea, atunci nici Svinița nu avea cum să reziste după această
dată. Pentru o datare mai strânsă trebuie ținut cont de faptul că Gornea
și Orșova care încadrau geografic Svinița la vest și la est, sunt lichidate
la sfârșitul sec. al IV-lea - începutul sec. al V-lea.
TIR, L 34, p. 108;
N. Gudea, în ActaMN, VII, 1970, p. 555-559;
idem, în Tibiscus, III, 1974, p. 141-146;
IDR, III/1, p. 61-62(cu bibliografia);
IGLR, p. 365-367;
A. Corvătescu, Al. Rădulescu, în Tibiscus V, 1979, p. 171, fig. 4.
13. Dubova; așezare romană situată pe malul stâng al Dunării, vis-à-vis
de fortificația de la Hajduéka Vodenica. Carămizile cu ștampila DRPDIERNA,
descoperite în peștera Veterani, ar putea să postuleze existența în această
localitate a unui punct militar roman neidentificat până în prezent.
În peștera Cuina Turcului au fost descoperite obiecte de epocă romană târzie
(ceramică, monede). Și existența unui eventual turn sau burgus este plauzibilă.
Având în vedere faptul că avem de-a face cu o așezare romană civilă, poate
ar trebui luată în discuție posibilitatea transformării ei în punct fortificat
în contextul militarizării generale a provinciilor limitrofe în sec. al
IV-lea. Faptul acesta a fost demonstrat deja pentru provincia Scythia (R.
Vulpe, HAD, p. 171; Al. Suceveanu, VEDR, p. 71, nota 502). În ce măsură
Dubova se supune acestei posibilități rămâne de precizat prin prisma unor
cercetări viitoare. Până atunci siturile arheologice de pe raza acestei
localități se datează larg în sec. II-IV.
TIR, L 34, p. 56;
IGLR, p. 364-365;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205 și urm.;
IDR, III/1, p. 63.
14. Dierna (Orșova); o fortificație de tip quadriburgium, înregistrată
întocmai de către Marsigli, a fost ridicată aici în timpul lui Dioclețian;
în prezent se află sub apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile
de Fier I. Cercetată sistematic de către un colectiv de arheologi în perioada
1966-1971, fortificația era de formă pătrată cu dimensiunile de cca. 34
x 35 m (cf. D. Benea) sau 35 x 36 m (cf. N. Gudea). Laturile sunt orientate
pe direcția celor patru puncte cardinale, iar turnurile de colț sunt de
formă pătrată (9 x 9 m), mult ieșite în afara incintei. Zidurile au fost
construite în tehnica specifică: piatră alternând cu rânduri de cărămizi
și au o grosime de 2,10 m. Nu s-au constatat elemente externe de apărare.
Poarta cetății care se afla probabil pe latura sudică nu a putut fi pusă
în evidență; în schimb a fost sesizată o prelungire a fortificației cu
încă cca. 30 m pe latura de est.
Inventarul arheologic din cadrul fortificației constă în ceramică, arme,
țigle și cărămizi ștampilate, monede ș. a. De reținut sunt și cele două
tezaure monetare de 730, respectiv 1222 piese, descoperite pe teritoriul
Orșovei vechi, datate în sec. al IV-lea, precum și descoperirile izolate.
Importanța excepțională a fortificației de la Dierna este dată de situarea
sa la vărsarea Cernei în Dunăre, unde putea stopa eventualele pătrunderi
în Imperiu prin vadul de aici. Susținută de pe malul sudic de fortificația
de la Transdierna, se pare însă că nu era dependentă de aceasta, ci invers.
Posesoare a unei officine militare proprii, Dierna nu putea constitui un
simplu apendice nord-dunărean al Imperiului. Cărămizile ștampilate cu sigla
DRPDIERNA se găsesc răspândite pe un mare areal atât la nordul cât și la
sudul Dunării. Alte ștampile: (LEGIO) XIII (GEMINA), LEG(IO) XIII R(ATIARIA),
DARDIANA, DIERTRA, LVM, LEG(IO) IIII FL(AVIA). Interpretarea ștampilei
LEG XIII GPS ca LEG(IO) XIII G(EMINA) P(ARS) S(UPERIOR) atestă din nou
în mod oficial stăpânirea Imperiului asupra malului nordic al Dunării.
Situația este similară cu cea de la Svinița, cu specificarea că acolo P(ARS)
S(UPERIOR) este numită pro-babil PARS ULTERIOR.
Așezarea civilă din vecinătatea fortificației a fost pusă în evidență în
două mari zone de locuire, iar stratigrafic au fost sesizate două niveluri,
unul roman, iar celălalt roman târziu (D. Benea, în Banatica, III, 1975,
p. 91-98).
Așa cum s-a arătat (O. Toropu) identitatea Dierna-Zernes nu este dovedită
de nimic, mai mult, localitatea Zernes este plasată de către Procopius
(De Aedificiis, IV, 6, 5) la sudul Dunării.
Fortificația de la Dierna prezintă în epoca romană târzie două faze, prima
datând din perioada tetrarhiei, secunda din cea constanti-niană. Distrugerea
sa a survenit la sfârșitul sec. al IV-lea (N. Gudea) sau începutul sec.
al V-lea (D. Benea); circulația monetară se întrerupe după această dată.
În tot cazul, distrugerea a fost definitivă și, în pofida faptului că o
refacere a sa în sec. al VI-lea ar fi plauzibilă, totuși săpăturile arheologice
n-au pus în evidență un nivel aparținând acestei perioade (O. Toropu, Romanitatea...,
p. 36, nota 143).
Ptolemeu, III, 8, 10;
Tabula Peutingeriana, L 15, 8, 9;
TIR, L34, p. 53 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 177;
E. Bujor, în In memoriam Constantini Daicovici, Cluj, 1974, p. 59-63;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 15 și urm.;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205-212;
IGLR, p. 359-362;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 36;
IDR, III/1, p. 63-76;
N. Gudea, în SMMIM, 10, 1977, p. 47 și urm.;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 109;
Comori arheologice..., p. 155-163;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 83-94.
15. Praetorium (Mehadia); castru roman (142 x 116 m) cu ziduri groase de
1,30 m și așezare civilă care își continuă existența și în sec. al IV-lea.
Este situat la 30 de km nord de Orșova și pare a fi un avanpost al acesteia.
Marsigli a înregistrat aici un quadriburgium cu turnuri rotunde la colțuri
ieșite în afara incintei, în prezent neidentificat pe teren sau identificabil
în măsura în care vechiul castru a fost refăcut sub această formă în timpul
lui Constantin cel Mare.
M. Macrea a constatat în timpul săpăturilor arheologice refaceri datând
dintr-o perioadă târzie pe întreg spațiul castrului (porți, turnuri, clădiri
interioare), iar inventarul arheologic (ceramică, monede, cărămizi) confirmă
acest lucru. Refacerea castrului s-a efectuat de către soldații unei vexilații
a legiunii a XIII-a Gemina singuri ori în asociere cu alții, aparținând
legiunii a V-a Macedonica, după cum reiese din ștampilele cărămizilor descoperite.
Încetarea folosirii castrului în sec. al IV-lea este dificil de precizat;
în tot cazul este greu de crezut că putea să reziste evenimentelor din
anii 378-379.
Identificarea numelui antic al castrului de la Mehadia a oscilat între
Praetorium și Ad mediam. Decisivă în această direcție este opinia lui I.
I. Russu, care a localizat Ad Mediam la Băile Herculane și Praetorium la
Mehadia, prima depinzând din punct de vedere administrativ de ultima (IDR,
III/1, p. 76). În legătură cu această problemă ar mai fi de reținut descoperirea
unei cărămizi cu ștampila legiunii a XIII-a Gemina la Băile Herculane,
datând din perioada romană târzie.
Tabula Peutingeriana, VII, 4-5;
M. Macrea, în Studii, II, 1949, 1, p. 139-141;
Idem, în Dacia, NS, I, 1958, p. 208;
IDR, III/1, p. 100-120;
D. Protase, PC, p. 93;
M. Macrea, N. Gudea, I. Moțu, Praetorium. Castrul și așezarea romană de la Mehadia, Buc. 1933.
16. Ducepratum (Ada-Kaleh). Insula cu acest nume era situată în mijlocul
Dunării în dreptul gurii de vărsare a pârâului Bahna. Pe această insulă
Marsigli a cercetat o fortificație pătrată cu turnuri rotunde la colțuri
(qua-driburgium), înregistrând-o în însemnările sale. Din punct de vedere
strategic, Ducepratum-Ada-Kaleh bloca pătrunderea la sudul Dunării a unor
invazii barbare prin acest vad; în acest scop era susținută pe malul sudic
al fluviului de două castele ridicate la Sip (Caput Bovis).
Identificarea cu Ducepratum (Procopius, De Aedificiis, IV, 6) se datorează
arheologului sârb V. Kondiæ care, traducând toponimul drept Pășunile comandantului,
consideră că insula Ada-Kaleh a putut servi acestui scop, atât în sec.
al IV-lea, cât și în sec. al VI-lea. Opinia sa a fost acceptată și de către
M. GaraŚanin; de altfel identificările Ada - Kaleh - Ducepratum și Sip-Caput
Bovis sunt singurele plauzibile pentru a adapta notițele lui Procopius
la situația de pe teren pentru acest sector al Dunării. Nu se poate preciza
în ce perioadă a fost construită fortificația Ducepratum; planul ridicat
de către Marsigli ar putea indica epoca tetrarhiei.
Distrugerea sa trebuie să fi avut loc cel mai probabil la începutul sec.
al V-lea sub impactul invaziilor hunice. În tot cazul ea a fost refăcută
în perioada Anastasius - Iustinian, căci Procopius o înregistrează printre
fortificațiile acestei perioade.
În prezent insula Ada-Kaleh se află sub apele Dunării, fără să fi fost
cercetată arheologic.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39.
17. Transdiana (Insula Banului); identificarea irevocabilă făcută de V.
Kondiæ conform căreia la KarataŚ se localizează Statio cataractarum Diana,
a dezlegat una dintre cele mai mari controverse ale limesului din zona
Porților de Fier. Continuându-și cercetările pe marginea notițelor lui
Procopius, V. Kondiæ a putut conclude mai departe că Transdiana (De Aedif.,
IV, 4) se află în fața KarataŚ-ului de astăzi, unde fusese ridicată cândva
fortăreața Diana. Singurul punct întărit situat vis-à-vis de KarataŚ este
Insula Banului.
Tandemul Diana-Transdiana își găsește multe analogii pe limesul Dunării
de Jos, des-pre unul amintit deja: Dierna-Transdierna, iar despre altele
voi vorbi mai jos. Prepoziția trans separa în cazul de față fortificația
secundară de cea principală situată peste fluviu. O situație asemănătoare
avem și în cazul toponimelor de forma contra (Contra Margum, Contra Regina).
Fortificația de pe Insula Banului a fost înregistrată de către Marsigli
și apoi de către Kanitz. Primele cercetări sistematice au fost inițiate
de Al. Bărcăcilă, însă acestea nu au fost publicate. Începând cu anul 1965
cercetările au fost reluate de către M. Davidescu, care a publicat primele
date concrete despre fortificație.
De formă triunghiulară cu două laturi măsurând 108 și respectiv 98 m, cetatea
avea turnurile de colț rotunde, ieșite în afara incintei. Zidurile au fost
construite în tehnica opus mixtum și au o grosime în fundație de 1,50 -
1,65 m. Autorul săpăturilor a sesizat existența unor contraforturi de susținere
a zidurilor incintei precum și a unui șanț de apărare dinspre partea de
est a fortificației, lucru curios, știut fiind faptul că, de regulă, fortificațiilor
romane târzii le lipsesc elementele externe de apărare.
În vecinătate au fost depistate două cuptoare de ars cărămidă și o necropolă;
despre ultima nu se cunosc prea multe. Ridicarea fortificației s-a făcut
cel mai probabil în timpul tetrarhiei, iar singura analogie de pe această
porțiune de limes se găsește la BoŚman (Ad Scrofulas). Prima fază de existență
a cetății se încheie la începutul sec. al V-lea, mai ales dacă ținem cont
de faptul că Diana-KarataŚ este lichidată de huni la mijlocul acestui veac.
O a doua fază datează din sec. al VI-lea, când fortificația fusese refăcută.
Postularea existenței fortificației, fără întreruperi de-a lungul întregului
secol al V-lea (M. Davidescu), este dificil de acceptat.
Procopius, De Aedificiis, IV, 4;
M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980, p. 206-216;
Idem, Hinova..., p. 94-103;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.
18. Drobeta-Theodora; situată la nord de Dunăre față în față cu Pontes-Transdrobeta
de pe malul sudic, proteja capul nordic al podului roman de piatră ridicat
între cele două războaie dacice de către împăratul Traian. Cele două fortificații
formau un cuplu de cetăți ce asigurau paza acestui vad al fluviului. Toponimul
Drobeta a fost primul și se pare cel mai uzitat pentru castrul și așezarea
civilă de la Turnu Severin. Izvoarele literare, inscripțiile în piatră
și tegulare îl atestă sub formele de Drubetis-Drubeta-Drobeta. Cât privește
cealaltă denumire, Theodora, ea este atestată numai de Procopius (De Aedif.,
IV, 6, 15) și a fost considerată de cei mai mulți istorici drept o creație
a împăratului Iustinian în cinstea soției sale. O altă posibilitate a fost
studiată de către M. Mirkoviæ (Rimski gradovi na Dunavu u Gornjoi Meziji,
Belgrad, 1968, p. 114), se pare mult mai pertinentă (M. GaraŚanin, în Starinar,
XLV-XLVI, 1994-1995, p. 38) și acreditează proveniența toponimului Theodora
de la soția lui Constantin cel Mare. Acest toponim ar fi fost aplicat nu
întregului oraș, ci numai unui cartier al său.
Dacă în sec. al IV-lea au funcționat ambele denumiri, nu același lucru
se poate spune și pentru sec. al VI-lea când se pare că a fost utilizată
numai denumirea de Theodora.
Ridicat de către împăratul Traian, castrul de piatră de la Drobeta (137
x 123 m) a fost cercetat științific pentru prima dată de către Marsigli
care a ridicat planul castrului și al așezării civile de aici. Mai departe,
cu deosebire de la sfârșitul sec. al XIX-lea, ruinele de la Drobeta au
fost investigate în nenumărate rânduri (istoricul cercetărilor la M. Davidescu,
Drobeta, p. 12 și urm.; M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, p. 167).
Inițial castrul de la Drobeta a avut formă dreptunghiulară, suferind de-a
lungul timpului modificări substanțiale, după cum voi releva mai jos. șinând
cont de stratigrafie, de aspectele fortificației, precum și de circulația
monetară, ar putea fi vorba de cinci faze de construcție:
1. - Traian - Hadrian;
2. - mijlocul sec. al III-lea;
3. - sfârșitul sec. al III-lea (Dioclețian);
4. - sec. al IV-lea până la începutul sec. al V-lea;
5. - Anastasius - Iustinian.
La mijlocul sec. al III-lea, în timpul împăraților Filip Arabul sau Gallienus,
cohors I sagittariorum reconstruiește odată cu thermele și castrul care
suferise distrugeri în urma războiului carpic din anii 245-247. Sunt operate
refaceri la turnuri, porți și curtine. În interior principia aparținând
primei faze este înlocuită de un edificiu basilical cu trei nave. În faza
a treia este refăcută în totalitate incinta castrului care păstrează în
continuare vechea formă și dimensiunile; de remarcat apariția turnurilor
de colț în formă de arc de cerc, ieșite în exterior, deși acestea ar putea
aparține, totuși, sec. al IV-lea. Porții de sud i s-au atașat două turnuri
rotunjite pe o latură și la fel ieșite în exterior. Alte turnuri de formă
dreptunghiulară blocau porțile de nord, vest și est, accesul făcându-se
numai pe poarta sudică. Faza a patra, pe lângă îngroșarea și înălțarea
zidurilor incintei, modifică substanțial interiorul castrului: este ridicat
un edificiu în formă de cruce dreaptă compus din 78 de încăperi de formă
pătrată cu ziduri groase de 0,65 m, construite în tehnica opus mixtum.
Fiecare cameră avea câte o ieșire la strada dinspre interiorul pavilioanelor.
Cele 78 de camere erau distribuite astfel: 42 în praetentura și 36 în raetentura și erau utilizate pentru găzduirea celor două unități menționate de Notitia Dignitatum (XLII,16; XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și
respectiv auxilium primorum Daciscorum (M. Zahariade, loc. cit.).
Distrugerea castrului de la Drobeta a survenit în prima jumătate a sec.
al V-lea și trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta
a fost abandonată. Monedele circulă până la împăratul Arcadius confirmând
momentul distrugerii.
O nouă refacere are loc în perioada Anastasius - Iustinian, când asistăm
la reluarea circulației monetare. Publicarea materialului numismatic de
la Drobeta ar putea contribui esențial la reconstituirea unor momente importante
din istoria castrului; de pildă lipsa monedelor din timpul împăratului
Theodosius I, care dacă se va dovedi reală în cele din urmă, ar putea ilustra
o perioadă critică din viața Drobetei.
Ptolemeu, Geographia, III, 8;
Tabula Peutingeriana, VII, 4;
Notitia Dignitatum, XLII, 16, 24;
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 15;
M. Davidescu, Drobeta,
Craiova 1980 (cu bibliografia);
M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, 1997, p. 167-182 (cu bibliografia);
O. Toropu, Romanitatea..., p. 13 și urm., 209-211;
IGLR, p. 352-358;
IDR, II, p. 17-75;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 104-106.
19. Puținei; o fortificație romană târzie a fost ridicată în această localitate,
situată la 7 km nord de Drobeta. Avea forma dreptunghiulară (100 x 40 m),
laturile orientate pe direcția punctelor cardinale, cu turnuri pătrate
(7 x 7 m) de colț ieșite în exterior. Zidurile groase de 1,60 - 1,75 m,
au fost construite în tehnica opus mixtum.
Fortificația a fost sondată arheologic în anul 1968 cu rezultate modeste;
se pare că suprapune o așezare romană din sec. II-III. Ceramica, puținele
monede și o fibulă cu capete în formă de ceapă atestă utilizarea cetății
în sec. al IV-lea. La 50 de m de zidul de incintă nordic a fost surprins
un șanț de apărare care este posibil să fi fost săpat în timpul cât a funcționat
așezarea.
Funcționând ca un punct înaintat al castrului de la Drobeta pentru a bara
accesul dinspre pasul Vâlcan, fortificația de la Puținei nu se poate data
în epoca tetrarhiei așa cum s-a su-bliniat, ci mai degrabă în epoca lui
Constantin cel Mare când asistăm la extinderea stăpânirii romane târzii
la nordul Dunării. Dimensiunile sale relativ mari nu se pot explica decât
prin necesitatea adaptării construcției la forma alungită a platoului natural
pe care a fost ridicată. Nu au fost descoperite documente epigrafice și
în general stadiul cunoștințelor despre fortificația de la Puținei este
sărac. Devierea pârâului Pleșuva, spolierea pietrei de către localnici,
căutătorii de comori și construcțiile moderne au contribuit și mai contribuie
la starea destul de precară a fortificației. Sfârșitul său nu poate data
mult după anul 378.
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 178-180;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 110;
D. Benea, în SMMIM, 10, 1977, p. 178-180;
D. Tudor, OR4, p. 290-292;
M. Davidescu, Hinova, p. 103-105;
D. Benea, Dacia sud-vestică...,p. 106-107.
20. Hinova; fortificație de tip quadriburgium (45,85 x 39,80 m) ridicată
pe prima terasă a Dunării. Săpaturile arheologice din anii 1976-1982 (M.
Davidescu) au scos la iveală ziduri groase de 1,40 - 1,50 m. Cele patru
turnuri de colț sunt de formă aproximativ pătrată (3,70 x 3,95 m), ieșite
în exterior. Poarta, flancată de două turnuri dreptunghiulare, a fost identificată
pe latura de sud a fortificației, având o deschidere de 3,65 m. Al șaptelea
turn a fost descoperit pe mijlocul zidului de incintă nordic. În interiorul
fortificației, de-a lungul incintei, la 3,60 - 3,80 m de aceasta, a fost
dezvelit un al doilea zid cu temelia din piatră și elevația din cărămidă,
care reprezintă urmele unor cazărmi destinate soldaților din garnizoană.
Construcția de formă dreptunghiulară, situată la 2,5 m în fața turnului
de mijloc de pe latura nordică, a fost identificată ipotetic cu locuința
comandantului.
Inventarul arheologic este foarte bogat și o atenție specială merită circulația
monetară, care a fost sistematizată în mai multe etape: prima tetrarhie,
Constantin cel Mare, fiii acestuia, 346-361, Valentinian - Valens, 378-383
și, în sfârșit, Theodosius - Arcadius. Dintre acestea cea mai importantă
corespunde perioadei Valentinian - Valens, când la Hinova se înregistrează
afluxul maxim de monedă și care coincide cu măsurile luate în această vreme
de autoritățile romane pentru întărirea limesului dunărean. Elocvent în
acest sens este ordinul dat la 14 iunie 365 lui Taudomedes, dux limitis
Daciae Ripensis din partea celor doi împărați (Codex Theodosianus, 15,
1, 13), în care se prevedea expres restaurarea fortificațiilor de graniță
ruinate de timp sau afectate de invaziile barbare. După anul 378 circulația
monetară scade drastic, pentru ca la începutul sec. al V-lea să înceteze
cu totul. Materialul numismatic reflectă foarte bine situația fortificației
de la Hinova. Ridicată în epoca primei tetrarhii (294-296 ?) cetatea cunoaște
o primă distrugere în anii 378-379. Refăcută ulterior, va fi lichidată
la începutul sec. al V-lea de către huni; prezența acestora la Hinova este
confirmată de un fragment de cazan hunic descoperit aici.
Comori arheologice..., p. 173-176;
M. Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., 107-111.
21. Tismana-Batoți; o fortificație romană târzie este cunoscută pe raza
acestei localități în punctul Cetățuia, din păcate distrusă în totalitate
de apele Dunării. Planul prezentat de D. Tudor indică o cetate de formă
patrulateră. Se mai cunoaște faptul că avea zidurile construite din piatră
și cărămidă. De aici ar putea reieși că ridicarea fortificației s-a făcut
în perioada primei tetrarhii. Nu există un reper cronologic pentru indicarea
momentului ei de sfârșit. Nefiind susținută pe malul sudic al Dunării de
nici o fortificație, este greu de crezut, totuși, că Tismana-Batoți ar
fi supraviețuit șocului gotic din anii 378-379.
D. Tudor, OR4, p. 365;
M. Davidescu, Hinova, p. 106.
22. Izvorul Frumos; fortificație romană târzie, distrusă de Dunăre, actualmente
acoperită de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier
II. Din planul ridicat de P. Polonic reiese că era de formă patrulateră.
S-a putut constata că zidurile fuseseră realizate din piatră alternând
cu șiruri de cărămizi pentru nivelare. Mai deținem informația că unele
monede descoperite aici datează din timpul împăratului Constans. În epocă,
Izvorul Frumos reprezenta un cap de pod transdanubian al fortificației
de la Egeta (Brza Palanka), unde staționau importante efective militare
de uscat și navale. Conform tehnicii de construcție se poate aprecia că
și fortificația de la Izvorul Frumos este o creație a primei tetrarhii.
Momentul distrugerii sale nu poate fi precizat.
D. Tudor, OR4, p. 281;
M. Davidescu, Hinova, p. 106-107.
23. Ostrovul Mare; pe insula cu acest nume au fost semnalate situri arheologice
aparținând mai multor epoci. Pentru subiectul abordat aici interesează
o inscripție fragmentară (IDR, II, p. 80, nr.138), monedele din sec. al
IV-lea, precum și urmele unor construcții, menționate de Al. Bărcăcilă,
care aparțin unei fortificații. Datarea târzie a cărămizii cu ștampila
[CO]H(ORS) VIII descoperită în vecinătate la Balta Verde (IDR, II, p. 80,
nr.140) este incertă (C. C. Petolescu, în SCIVA, 4, 32, 1981, p. 602, nr.29).
Lucrările de amenajare pentru realizarea hidrocentralei Porțile de Fier
au prilejuit descoperirea unui port al cărui debarcader din bârne de lemn
s-a conservat foarte bine în nisipul insulei. Fragmentele de zidărie au
în compoziție piatră, cărămizi și mortar de var, fiind datate în sec. al
IV-lea. Reluând cercetările în 1981, M. Davidescu a depistat fortificația
care era situată vis-à-vis de Mihailovac, din Serbia. Săpăturile arheologice
au pus în evidență numai o porțiune din zidul (gros de 2,80 m) de incintă
estic, lungă de 23,50 m, construită din piatră de râu, blocuri ecarisate
de calcar și cărămidă. La extremitatea nordică a zidului se află un turn
de formă circulară cu diametrul interior de 3,50 m, iar în capătul sudic
se găsește un alt turn de formă dreptun-ghiulară în interior (4,05 x 3,45
m). Acesta din urmă este ascuțit pe latura dinspre est, având o formă pentagonală
la exterior. Ambele turnuri sunt ieșite în afara incintei. O poartă cu
deschiderea de 3,27 m a fost identificată la 8,50 m de turnul nordic; ea
a fost blocată cu un turn exterior de formă dreptunghiulară.
Negăsirea celorlalte laturi, de nord, sud și vest, l-a determinat pe autorul
săpăturilor să conchidă că fortificația nu a fost terminată, deși remarcase
că există indicii de distrugere organizată a incintei prin scoaterea pietrei
pe toată lungimea zidului. M. Davidescu a datat fortificația de pe Ostrovul
Mare în vremea lui Iustinian, crezând că există încă una de secol al IV-lea,
pe care nu a descoperit-o încă. Față de cele expuse mai sus sunt de făcut
câteva observații.
Mai întâi că zidul dezvelit reprezintă doar o porțiune din latura estică
a fortificației, care trebuie să se fi continuat spre sud după cum sugerează
planul construcției, căci dincolo de turnul sudic se observă lesne o prelungire
a zidului. În acest caz turnul pentagonal nu mai este unul de colț, ci
unul intermediar. Apoi amplasarea porții la distanțe diferite față de turnurile
de colț este un fapt neobișnuit, iar blocarea sa cu un turn dreptunghiular
nu-și avea rostul decât dacă fortificația ar fi fost mai veche și refăcută
ulterior, nicidecum începută și neterminată. Turnul nordic poate fi consi-derat
un turn de colț în măsura în care pintenul de zidărie ce pornește spre
vest reprezintă mai degrabă o porțiune din latura de nord a fortificației.
S-ar putea trage concluzia că pe Ostrovul Mare a existat o fortificație
ridicată cândva în timpul lui Dioclețian sau al lui Constantin cel Mare,
fază căreia îi aparține poarta de pe latura estică. Cât va fi rezistat
este greu de spus; moneda de la Valens, descoperită în săpături (Hinova...,
p. 116), precum și cea de la Valentinian (Trei tezaure..., p. 74, nr.32),
ar putea sugera că fortificația a rămas în picioare măcar până în această
vreme.
Revenirea stăpânirii romane pe granița nordică a Daciei Ripensis, începând
cu împăratul Anastasius, a impus refacerea fortificației; acum s-a procedat
la blocarea porții și a fost ridicat turnul circular din colțul de nord-est.
Al. Bărcăcilă, în SCN, I, 1957, p. 419;
D. Tudor, OR4, p. 220-221;
M. Davidescu, Hinova..., p. 107-117.
24. Izvoarele; situată pe malul stâng al Dunării față în față cu Aquae
(Negotin), fortificația de la Izvoarele a fost identificată pentru prima
dată de către Gr. Tocilescu și P. Polonic. Conform descrierii făcute, avea
forma pătrată (100 x 100 m), turnuri de colț, val și șanț de apărare. În
vecinătate se găsește o necropolă și o așezare civilă.
Săpăturile lui M. Davidescu, începute în 1968, au evidențiat existența
unui zid de incintă, cel sudic, pe o mică porțiune lungă de 4,80 m, având
grosimea de 1,55 m. Blocurile de piatră ecarisată, precum și un contrafort
de formă dreptunghiulară sugerează o construcție îngrijită. Din păcate
spolierea pietrei de către localnici și construcțiile moderne au distrus
fortificația aproape în totalitate. Alte descoperiri: ceramică romană și
romană târzie, monede din sec. al IV-lea și al VI-lea, o fibulă ce capetele
în formă de bulbi de ceapă, o fibulă digitată, cărămizi, ș. a.
Momentul ridicării fortificației trebuie căutat probabil în vremea lui
Constantin cel Mare, idee susținută de dimensiunile relativ mari. Pentru
stabilirea datei când a fost distrusă nu există indicii sigure.
În pofida faptului că există unele indicii (monede, fibula digitată), fortificația
nu a mai fost refăcută. Cel puțin în momentul de față nu se poate susține
o astfel de teorie.
D. Tudor, OR4, p. 279-281;
M. Davidescu, Hinova..., p. 117-120.
25. Alba; așezare sau fortificație romană târzie situată la nordul Dunării,
undeva pe teritoriul Olteniei de azi. Nu a fost localizată pe teren. Existența
este atestată indirect prin înregistrarea de către Notitia Dignitatum (XLII,
23) a unei fortificații numite Transalba situate pe ripa sudică a Dunării,
care este de asemenea nelocalizată. Opoziția Alba-Transalba este una obișnuită
pe limesul Dunării de Jos (Diana-Transdiana, Drobeta-Transdrobeta), prepoziția
trans deosebind castelul principal de cel secundar. Toponimul Alba este
unul frecvent în Imperiul Roman: Alba Longa, Alba Helviorum, Alba Fucentia.
Faptul că nu este menționată expres de Notitia Dignitatum, care în schimb
înregistrează Transalba de la sudul Dunării, denotă faptul că Alba fusese
distrusă înainte de anul 395.
Notitia Dignitatum, XLII, 23;
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.
26. Lucus/Lucum; așezare sau fortificație romană târzie de pe teritoriul
Olteniei de azi. A fost dedusă din Notitia Dignitatum (XLII, 27), care
menționează pe malul drept al Dunării fortificația Translucum, ambele nelocalizate
pe teren. Toponimul Lucus mai poate fi întâlnit în Galia și Spania. Ca
și în cazul Albei, Lucus nu mai exista în anul 395 (lipsește din Notitia
Dignitatum).
Notitia Dignitatum, XLII, 27;
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.
27. Desa; identificarea castrului roman și a așezării civile se datorează
lui Gr. Tocilescu și lui P. Polonic. Situat chiar pe malul Dunării, castrul
a avut de suferit din cauza apelor acestui fluviu. La începutul sec. al
XIX-lea, când a fost descoperit, era erodat într-o proporție mai mare de
50%. Se mai păstra pe laturile de NV (30 m), NE (80 m) și SE (30 m). Zidurile
groase, de 1,50 2 m, au fost construite din piatră și cărămidă. În 1967
O. Toropu a localizat castrul lângă kilometrul fluvial cu numărul 767,
arătând că ruinele sale mai pot fi văzute în verile secetoase când apele
fluviului scad într-o mai mare măsură. Personal am întreprins o cercetare
arheologică de suprafață la Desa în anul 1997. Cu excepția câtorva cărămizi
aflate pe malul Dunării, ruinele castrului se află în întregime sub apele
fluviului.
>br>La Desa au fost descoperite monede din sec. I-IV, ceramică romană târzie,
o cărămidă ștampilată cu legenda L(EGIO) XIII G(EMINA) RAT(IARIA), o acvilă
de bronz (signum militaris ?), ș. a.
Judecând după planul ridicat de Tocilescu și Polonic, este clar că nu este
vorba despre o fortificație nouă; în epoca romană târzie a fost folosit
în continuare vechiul castru. Aflat în fața Ratiariei, castrul de la Desa
a fost refăcut cel mai probabil în vremea lui Constantin cel Mare (între
Filip Arabul și Constantin cel Mare, circulația monetară înregistrează
un hiatus). Distrugerea bazei militare și navale de la Ratiaria de către
huni în anul 442 a atras după sine, foarte probabil, și lichidarea fortificației
de la Desa, dacă nu cumva aceasta fusese distrusă mai înainte.
D. Tudor, în SCIV, IX, 2, 1960, p. 365;
IGLR, p. 351;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 21-23; 34; 209;
D. Tudor, OR4, p. 274;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Buc. 1982, p. 94.
28. Bistreț; la 12 km sud de această localitate pe malul Dunării, Tocilescu
și Polonic au identificat două castre romane, unul de pământ, celălalt
din piatră. Dacă pentru primul nu s-a stabilit încă o origine certă, nu
același lucru se poate spune despre cel din piatră, a cărui datare în sec.
IV a fost dovedită. În momentul descoperirii se păstra în întregime latura
nordică lungă de 180 m și încă 20 m din latura vestică, restul fiind erodat
de apele Dunării. Zidul avea o grosime de 2 m și a fost realizat din blocuri
de piatră și cărămizi. Fortificația era apărată de două șanțuri între care
a fost ridicat un val de pământ. În vecinătate se găsea un postament de
zidărie, actualmente distrus în totalitate, care poate să fi provenit mai
degrabă de la o instalație portuară, decât de la un picior de pod. Această
afirmație se bazează pe faptul că un eventual pod din piatră ridicat la
Bechet ar fi lăsat ecouri în izvoarele literare ale vremii, cum este cazul
podului de la Sucidava.
În anul 1985, când au fost întreprinse primele săpături arheologice (C.
M. Vlădescu, M. Zahariade), fortificația era distrusă în proporție de 75%.
S-a constatat că zidul de incintă are de fapt grosimea de 1,60 - 1,80 m
și că fortificația avea doar un șanț de apărare. Presupusul turn nu a fost
identificat, fiind probabil distrus de localnici în căutarea pietrei.
Inventarul arheologic constă în câteva monede (Constantius II, Constantius
Gallus), o cataramă de bronz, ceramică romană târzie, greutăți din lut
și ghiulele din piatră. De la Bistreț provine un tezaur monetar care debutează
în timpul lui Constantin cel Mare și sfârșește la Arcadius (1 AE emis între
383-385), deși se pare că circulația monetară începe mult mai devreme cu
emisiuni de la Dioclețian (Protase PC, p. 180.)
Dacă turnurile de colț erau de formă semicirculară cum presupunea D. Tudor,
nu se poate ști, în tot cazul fortificația romană târzie de la Bistreț
a fost ridicată în timpul lui Constantin cel Mare ca un cap de pod al cetății
Cebrus din Dacia Ripensis. Momentul său de sfârșit s-ar cuveni căutat după
Constantius al II-lea, poate la sfârșitul sec. al IV-lea.
O. Toropu, Romanitatea.., p. 205;
D. Tudor, OR4, p. 265;
C. M. Vlădescu, M. Zahariade, în Oltenia. Studii și comunicări, V-VI, Craiova 1986, p.
29-40.
29. Sucidava-Sykibida, este cea mai importantă fortificație romană târzie
de pe ripa nordică a Dunării de Jos. Istoria sa reflectă fidel etapele
prin care a trecut limesul danubian în sec. III-VI.
Identificată prin confruntarea izvoarelor literare Notitia Dignitatum (Sucidava)
și Procopius, De Aedificiis (Sykibida), cu inscripția dedicată zeiței Nemesis
(IDR, II, p. 106), fortificația a fost ridicată pe locul actualului sat
Celei, în fața vărsării Isker-ului în Dunăre unde se găsea anticul Oescus.
Înregistrată mai întâi de către Marsigli, Sucidava are în palmares un număr
impresionant de cercetări care au vizat atât fortificația, cât și așezarea
civilă. Cele mai importante au debutat în 1936 sub conducerea prof. D.
Tudor și au continuat, cu unele întreruperi, până în prezent.
Cetatea, având formă poligonală neregulată, a fost ridicată pe un platou
natural a cărei înălțime permitea o bună vizibilitate. Dimensiuni: latura
vestică (turnurile A-E)-126,0 5m; latura de nord-est (turnurile E-J) -
161,15 m; latura sudică (distrusă) - ca. 160 m. Zidul de incintă este dublu,
cel interior gros de 1,60 - 1,67 m, iar cel exterior de 1,60 - 1,65 m.
Pentru realizarea sa au fost folosite diverse modalități de construcție:
opus incertum, quadratum, mixtum; pe latura sudică a fortificației zidul
nu se mai păstrează. Săpăturile arheologice au identificat 10 turnuri exterioare,
8 turnuri interioare, 9 curtine și o poartă. Se pare că nu a fost aplicat
un anume standard de construcție, întrucât turnurile au dimensiuni și mai
ales forme diferite: arc de cerc, rectangulară neregulată, dreptunghiulară,
semicirculară, trapezoidală, pentago-nală. Poarta se afla pe latura de
vest, avea o deschidere de 2,50 m și nu era flancată de turnuri. Cercetările
extramuros au evidențiat două șanțuri de apărare suprapuse.
În interior, paralel cu zidul de incintă, la o distanță de 5 6 m de acesta,
se găsește un șir de stâlpi realizați din piatră și cărămizi legate cu
mortar în scopul de a susține diverse construcții: barăci pentru soldați,
magazii, depozite.
Au fost stabilite șase faze de construcție ale cetății, cărora le corespund
patru niveluri de locuire. Primul nivel de locuire este contemporan cu
prima fază de construcție și se încadrează cronologic în perioada 265/274-323.
Acum la Sucidava este ridicată a fundamentis prima fortificație militară.
Zidul de incintă interior, primul șanț de apărare și poarta de vest cu
canaturi aparțin acestei prime faze. Nivelului doi de locuire (324/328-378/382)
îi corespund fazele a doua și a treia de construcție. Faza a doua include
ridicarea incintei exterioare, al doilea șanț de apărare, turnurile exterioare,
poarta de vest cu cataractă, reparații în urma războiului cu goții din
anul 323, precum și construcțiile interioare din care azi se mai păstrează
doar acel șir de stâlpi. Corespunzând în mare parte epocii constantiniene,
de faza a doua se leagă refaceri ale zidurilor așezării civile, ridicarea
podului ina-ugurat în anul 328, precum și refacerea drumului (miliarium
constantinian) ce pornea de la Dunăre pe valea Oltului.
În a treia fază s-au făcut reparații la zidul de incintă exterior cu turnurile
aferente și au fost ridicate turnurile interioare. Al treilea nivel de
locuire (383-447) este socotit sincron cu fazele de construcție patru și
cinci. În faza a patra a fost reparat zidul exterior al fortificației,
turnurile exterioare și interioare, afectate probabil de tulburările gotice
din anii 378-379. Faza a cincea, în contextul amenințării hunice, rezidă
în consolidarea zidurilor și turnurilor. Cu toate astea probabil în 447
Sucidava este distrusă de huni. Nivelul al patrulea de locuire (498/535
- sf. sec. al VI-lea) corespunde fazei a șasea a fortificației și atestă
revenirea militară a Imperiului pe granița dunăreană.
Așezarea civilă, actualmente suprapusă de satul Celei, mult anterioară
fortificației își are începuturile în prima jumătate a sec. al II-lea.
Fortificată cu șanț de apărare, așezarea era înconjurată de un zid de piatră
cu turnuri de colț circulare și turnuri mediane rectangulare ieșite în
afara curtinelor. Zidurile închideau o suprafață aproximativ trapezoidală
cu laturile de nord și vest de aproximativ 500 și respectiv 487 m. Accesul
în așezare se făcea pe două porți situate una pe latura nordică, cealaltă
pe latura sudică. Ultimele refaceri ale zidurilor așezării au fost datate
la începutul sec. al IV-lea.
La Sucidava, până în prezent, pe lângă mormintele sau grupurile de morminte
izolate, au fost identificate patru necropole. Numai cea de la nordul așezării
civile a fost cercetată exhaustiv; s-a stabilit că a fost folosită în sec.
II-IV.
Circulația monetară debutează la Sucidava cu monede emise în timpul împăratului
Traian și se încheie într-o primă fază la Theodosius al II-lea, confirmând
încetarea existenței fortificației la mijlocul sec. al V-lea (vezi mai
recent Gh. Poenaru-Bordea, în SCN, XII, 1998, p. 41-81). Jumătate din tezaurele
descoperite aici sfârșesc în vremea aceluiași împărat (D. Tudor, OR4, p.
118), fiind îngropate în condițiile de nesiguranță provocate de raidurile
hunice. Un reviriment al circulației monetare se înregistrează în sec.
al VI-lea, când fortificația de la Sucidava se afla din nou sub stăpânirea
Imperiului.
Notitia Dignitatum, XLII, 39;
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
IGLR, p. 293-349;
IDR, II, p. 101-138;
V. Barbu, în SCIV, 24, 1, 1973, p. 27 și urm.;
D. Tudor, Sucidava. Une cité daco-romaine et byzantine en Dacie, Bruxelles, 1965;
Idem, Sucidava, Buc., 1966;
Idem, Sucidava, Craiova, 1974;
O. Toropu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Buc., 1987.
30. Turris; fortificație nelocalizată pe teren a cărei existență este atestată
de Procopius (De bello Gothico, 3, 14), și care reprezintă un cap de pod
nord-dunărean în sec. al IV-lea. Ridicată, după spusele lui Procopius în
timpul împăratului Traian, este probabil că a fost refăcută în sec. al
IV-lea sub forma unui turn de observație așa cum reiese din titulatură.
Acest fapt ar putea fi pus pe seama lui Constantin cel Mare în vremea căruia
se activează pe scară largă ridicarea capetelor de pod nord-dunărene.
Turris a fost distrusă la o dată necunoscută, în tot cazul în sec. al VI-lea
nu a mai fost refăcută. A fost identificată pe rând cu Turnu Măgurele (D.
Tudor, OR4, p. 308 și 461), Barboși (Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33,
2, p. 203-208), sau cu Tyras (D. Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană
și Bizanțul în veacurile V-XI, Iași, 1981, p. 19).
Procopius, De bello Gothico, 3, 14.
31. Turnu Măgurele; fortificație romană târzie situată la 3 km sud de oraș,
suprapusă de o cetate medievală românească, fapt care a îngreunat cercetările.
Săpăturile lui Gr. Florescu au pus în evidență o incintă din vremea lui
Constantin cel Mare de formă aproximativ circulară (un poligon cu nouă
laturi, 3 distruse), cu nouă turnuri semicirculare ieșite în exterior.
Zidul, a cărui grosime este de 1,70 - 2,20 m, a fost construit prin umplerea
spațiului dintre cele două paramente cu emplecton din pietre și mortar.
Laturile incintei au dimensiuni cuprinse între 11,50 - 13 m, una singură
având 15 m.
Din inscripțiile descoperite aici, una a fost datată în sec. al IV-lea
pe baza evidenței paleografice a caracterelor. Constituind un cap de pod
față de cetatea Asamum din Moesia Secunda, fortificația de la Turnu Măgurele
a fost distrusă (abandonată) cel mai probabil cu prilejul primelor agitații
gotice stimulate de uzurparea lui Procopius. Această dată ar putea să se
impună ca urmare a dimensiunilor destul de mici ale fortificației, fapt
care nu-i permitea o garnizoană numeroasă și, ca atare, nici o rezistență
îndelungată în caz de pericol.
Identificarea fortificației cu anticul Turris (vezi mai sus) nu poate fi
susținută cu argumente solide.
De altfel, existența unor urme romane la Turnu-Măgurele, a fost de curând
contestată (Gh. I. Cantacuzino)
A. T. Laurian, în Magazin istoric pentru Dacia, II, 1845, p. 83;
Gr. Florescu, în RIR, 15, 1945, 4, p. 432 și urm.;
IGLR, p. 397-398;
D. Tudor, OR4, p. 308 și 461.
Gh. I. Cantacuzino, A. Sion, G. Gâscan, în Materiale și cercetări
arheologice. A XIII-a sesiune anuală de rapoarte, Oradea 1979, p. 413-417.
32. Dafne-Marisca; după Sucidava și Drobeta, fortăreața Dafne era al treilea
punct de maximă importanță de pe ripa nordică a limesului Dunării de jos.
Situată față în față cu fortificația Transmarisca (Tutrakan) de pe malul
de sud al Dunării, cel mai probabil la vărsarea Argeșului în fluviu (pentru
alte posibile localizări vezi bibliografia), Dafne nu mai poate fi localizată
în prezent pe teren datorită faptului că regiunea în cauză este inundabilă;
revărsările Dunării și ale Argeșului au distrus în mod irevocabil orice
urmă a cetății. Ca urmare eforturile cercetătorilor de a depista vreun
indiciu în privința sa au eșuat. Existența Dafnei este în schimb dedusă
din izvoarele literare: Ammianus Marcellinus (XXVII, 5), Notitia Dignitatum
(VIII, 45-46) și Procopius (De Aedif., IV, 7).
Am procedat la alăturarea Dafne-Marisca, dată fiind vecinătatea și opoziția
fortificației Transmarisca. Toponimul din urmă implică existența la nordul
Dunării a unei așezări sau fortificații numite Marisca (C. Patsch, Die
Volkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diocletian bis Heraclius,
Wien, 1928, p. 20). Peste aceasta sau în vecinătate, Constantin cel Mare
a ridicat a fundamentis fortificația Dafne în cinstea unei victorii militare
(dafne = dafin, lauri, victorie, triumf). Cel mai probabil este vorba de
victoria asupra lui Licinius în urma bătăliei de la Chrysopolis din anul
324. Acum ar putea fi plasat momentul construirii Dafnei, prilej cu care
vechea denumire a fost abandonată.
În 367, în prima campanie a împăratului Valens împotriva goților, vadul
Transmarisca - Dafne a fost utilizat de armatele romane pentru trecerea
Dunării pe un pod de vase. Acest fapt sugerează că până în acest moment
fortificația nu fusese distrusă.
Menționarea de către Notitia Dignitatum a unităților CONSTANTINI DAPHNENSES
și BALLISTARII DAPHNENSES, fără nominali-zarea expresă a Dafnei, denotă
că în jurul anului 395 aceasta nu mai constituia un cap de pod al Imperiului
la nordul Dunării.
În sec. VI Dafne figurează printre fortificațiile refăcute în această perioadă.
Ammianus Marcellinus (XXVII,5);
Notitia Dignitatum, VIII,45-46;
Procopius, De Aedificiis, IV, 7;
TIR, L 35, p. 37;
P. Diaconu, în Pontica, 4, 1971, p. 311-318 (localizare la Pârjoaia);
M. Zahariade, în SCIVA, 28, 3, 1977, p. 391-401 (p. 394 pentru alte localizări);
A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Buc., 1977, p. 164-166;
D. Tudor, OR4, p. 450-451;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 115-117, 135-139.
33. Pietroasele; castru din piatră de formă rectangulară (160 x 130 m)
cu ziduri groase de 2,70 - 2,80m, executate din piatră și mortar cu pietriș
și cărămizi pisate. În 1866, Al. Odobescu de la care provine primul plan
al fortificației, a constatat existența unor turnuri de colț, de formă
semicirculară, ieșite în afara incintei. N-au fost identificate turnuri
pe laturi și nici elemente externe de apărare.
Săpăturile arheologice, începute în anul 1973 sub conducerea lui Gh. Diaconu,
au precizat că pentru locuire au fost construite de-a lungul laturilor
fortificației, barăci de formă rectangulară (3,50/4 x 4/5 m) cu podeaua
amenajată din lut galben. La ca. 400 m est de castru a fost identificat
un complex termal, contemporan cu castrul. Cele patru necropole din zonă,
parțial cercetate, completează imaginea an-samblului arheologic de la Pietroasele.
Situarea geografică la mare distanță de Dunăre îi conferă fortificației
un statut aparte. Este evident faptul că ridicarea sa nu putea începe decât
în condițiile în care Imperiul se afla în plină ofensivă, iar neamurile
barbare fuseseră pacificate pentru o bună bucată de timp. Acest moment
cu greu nu putea fi altul decât anul 332, când triburile gotice sunt înfrânte
dezastruos și li se impune un foedus. Puținele monede descoperite indică
funcționarea castrului pe durata întregii epoci constantiniene.
Distrugerea sa pare normal să fi survenit la începutul domniei împăratului
Valens, când relațiile romano-gotice se deteriorează vizibil; ultima monedă
descoperită în castru provine din timpul acestui împărat.
Al. Odobescu, Le trésor de Pétrossa, III, Paris - Leipzig, 1900, p. 19-21;
TIR, L 35, p. 58;
Gh. Diaconu, în Al. Odobescu. Opere, IV, Buc. 1976;
Idem și colab., în Dacia, NS, 21, 1977, p. 199 și urm.;
Gh. Diaconu, în Mousaios, 1981, p. 35 și urm.;
Magda Tzony, în Mousaios, 1981, p. 41 și urm.;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117-118.
34. Piua Petrii; o fortificație de formă patrulateră se afla în sec. al
IV-lea în apropierea vărsării Ialomiței în Dunăre, vis-à-vis de fortificația
Carsium (Hârșova) din Scythia. Apropierea Dunării a avut un efect dezastruos:
fortificația a fost distrusă în totalitate de apele acestui fluviu. Singurele
indicii rămase sunt ceramica romană târzie și monedele din sec. IV-V recuperate
din ruinele cetății înainte ca acestea să fi fost înghițite de ape. Dedicația
pusă de Flavius Avitianus, signifer în NUMERUS SURORUM SAGITTARIORUM (CIL,
III, 7493), precum și lampa de bronz găsită în localitatea Luciu din vecinătate,
par a fi aduse din alte părți.
Nu au fost înregistrate detalii tehnice arheologice, iar pentru cele cronologice
nu există un reper sigur. Ridicată sau refăcută, probabil, în perioada
lui Constantin cel Mare, fortificația de la Piua-Petrii nu putea depăși
ca existență răstimpul imediat următor mijlocului sec. al IV-lea, când
fortificațiile nord-dunărene din regiune sunt scoase din funcțiune. Distrugerea
a fost definitivă și fortificația nu a mai fost refăcută.
TIR, L 35, p. 58;
D. Tudor, în Daco-romania, 1, Freiburg/München, 1973, p. 159, nota 52;
Idem, OR4, p. 339-340;
R. Vulpe, I. Barnea, DID, II, p. 419;
A. Aricescu, Armata in Dobrogea romană, p. 69;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117.
35. Barboși; un castellum de formă poligonală (pentagonală sau heptagonală)
a fost ridicat în interiorul fostului castru, cândva în sec. al IV-lea,
funcționând în vremea lui Constantin cel Mare și a urmașilor săi. În pofida
intenselor cercetări nu au fost precizate detalii tehnice arheologice ale
castellum-ului, acestea rezumându-se mai ales pe informațiile referitoare
la vechiul castru. Plasată la vărsarea Siretului în Dunăre, fortificația
de la Barboși reprezenta un cap de pod nord-dunărean al cetății Dinogeția
(Garvăn) din provincia Scythia. Funcția sa nu a fost se pare una special
defensivă, ci mai degrabă una de observare și semnalizare. Teritoriul avut
în supraveghere era mărginit de valul de pământ Serbești-Tulucești.
Așa cum s-a relevat de cei care au condus săpăturile arheologice (N. Gostar)
existența fortificației de la Barboși se încheie pe la mijlocul sec. al
IV-lea. În acest moment, sub presiunea goților, castellum-ul de la Barboși
este abandonat, funcțiile sale fiind preluate de fortificația de la Dinogeția.
Asupra numelui antic al Barboșilor au fost exprimate câteva păreri: prima
consideră că atât Barboșii, cât și Bisericuța-Garvăn, ar fi purtat numele
Dinogetia (R. Vulpe, în Dacia, NS, 1, 1957, p. 162, nota 22; Gh. Stefan,
în Dacia, NS, 2, 1958, p. 317-329); o alta localizează la Barboși enigmaticul
Turris (M. Comșa, în Istoria României, I, 1960, p. 731, nota 3; Al. Madgearu,
în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208). În sfârșit, Barboșii au fost identificați
cu Piroboridava din opera lui Ptolemeu (N. Gostar, în Apulum, V, 1965,
p. 146-147).
Gh. Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăței Caput Bovis (Capul
Boului sau Ghertina) a cărei ruine se află în apropierea Galațiului, Iași,
1837;
V. Pârvan, în AARMSI, II, XXXVI, 1913, p. 14-27;
Gh. Stefan, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349;
N. Gostar, în Materiale, VIII, 1961, p. 501 și urm.;
Idem, în Danubius, I, 1967, p. 107-113;
S. Sanie, Civilizația romană de la est de Carpați și romanitatea de pe teritoriul Moldovei, Iași, 1981;
L. Petculescu, în Pontica, XV, 1982, p. 249-253;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 18 și urm.
36. Aliobrix (Orlovka-Kartal); o adnotare marginală de pe unul din manuscrisele
geografului Ptolemeu (III, 10, 5) făcută cândva în sec. al IV-lea, permite
presupunerea că în epoca romană târzie la Orlovka-Kartal a existat un punct
fortificat, în condițiile revenirii stăpânirii romane la nordul Dunării.
Aliobrix este plasată în mod explicit la nordul fluviului în fața cetății
Noviodunum; ambele toponime sunt considerate de origine celtică. Sectorul
ce trebuia ținut sub observare se întindea spre nord până la valul de pământ
din sudul Moldovei: Vadul lui Isac-Bolgrad-lacul Cătlăbuga.
Vadul Noviodunum-Aliobrix a fost utilizat de către împăratul Valens în
anul 369 pentru trecerea armatelor romane la nordul Dunării, în a doua
campanie din războiul purtat împotriva goților. Ammianus Marcellinus, de
la care ne-a rămas o fidelă relatare a evenimentelor, evită menționarea
Aliobrix-ului, dovadă că fortificația nu mai constituia la această dată
un punct stăpânit de romani. Calificativul de orașul goților care i-a
fost aplicat se justifică fie prin confuzia geți-goți frecvent întâlnită
la autorii antici, fie prin faptul că goții stăpâneau teritoriul de la
nordul gurilor Dunării, numit acum Gotia. Ultima variantă pare a fi mai
probabilă. Oricum este greu de admis că goții ar fi avut în sec. al IV-lea
un oraș propriu atâta timp cât nu au fost identificate așezări urbane gotice
în această parte a Europei. În legătură cu stăpânirea romană târzie de
la Aliobrix se impune totuși o rezervă - lipsa materialelor de sec. al
IV-lea (stadiul cercetărilor ?).
Existența fortificației Aliobrix poate fi plasată cu probabilitatea de
rigoare în perioada constantiniană, fără a depăși mijlocul sec. al IV-lea.
Ptolemeu, Geografia, III, 10, 5;
C. Müller, Claudii Ptolemei Geographia,
I, 1, Paris, 1883, p. 468;
N. Gostar, în Latomus, 26, 1967, 4, p. 987-995;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 30-36, 87.
37. Tyras; menționarea unui punct fortificat în epoca romană târzie la
Tyras este ipotetică. Mă bazez însă pe faptul că în sec. al IV-lea, în
pofida faptului că stăpânirea romană încetase aici de o bună bucată de
vreme, continuă ridicarea unor construcții din piatră, așa cum au dovedit
cercetările arheologilor sovietici. Retragerea romană ar fi fost normal
să atragă după sine o tendință de ruralizare, nicidecum continuarea unor
construcții de factură urbană. Mai recent, în 1996, a fost pusă în evidență
o construcție de formă absidală a cărei utilitate este încă incertă (terme
?, basilică ?). Având în vedere poziția strategică a Tyrasului, la gura
de vărsare a Nistrului, de unde se puteau supraveghea mișcările de populații
de la nordul Mării Negre, este posibil ca acest punct să nu fi fost neglijat
în sec. al IV-lea.
P. Nicorescu, în Dacia, III-IV(1927-1932), 1933, p. 557-601;
A. I. Furmanskaja, în Archeologija Kiev, 10, 1957, p. 85-88(fig.1-2);
Idem, în Archeologiéni pamjatki, Kiev, 11, 1962, p. 122 și urm.(fig.1-3);
I. B. Klejman, în Materialy po Archeologii Severnogo Priéenomorja, 8, 1976, p. 114-119;
I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 36-44;
Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, București, 1995, p. 278;
Al. Rosohatskij, V. Cojocaru, I. C. Opriș, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1996, XXXI, Buc. 1997, p. 71-72.
|
|
Back to Top
|
|
|
Repertoriul fortificațiilor de mai sus include un număr de 37 de fortificații
nord dunărene pe sectorul limitat vest-est de Tisa și Nistru după cum urmează:
- 13 au fost înregistrate de izvoarele literare și epigrafice: Constantia-Contra
Margum, Tibiscum, Contra Regina, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana,
Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida, Turris, Dafne, Aliobrix, Tyras, din
care doar 7 au fost localizate pe teren în mod cert (Tibiscum, Dierna,
Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida);
- 25 au fost identificate cu certitudine prin săpături arheologice sau cercetări
de informare: Panéevo, insula Sapaja, VrŚac, Tibiscum, Pojejena, Gornea,
Svinița, Dierna, Praetorium, Transdiana, Drobeta-Theodora, Puținei, Hinova,
Tismana-Batoți, Izvorul Frumos, Ostrovul Mare, Izvoarele, Desa, Bistreț,
Sucidava-Sykibida, Turnu Măgurele, Pietroasele, Piua-Petrii, Barboși, Aliobrix;
- 4 fortificații sunt presupuse pe baza urmelor de construcții, a ștampilelor
militare sau a circulației monetare din epoca romană târzie: Cenad, Banatska
Palanka, Moldova Veche, Dubova;
- două au fost deduse (atestate indirect) de izvoarele literare (Alba și
Lucus)
Dintre cele 25 de fortificații identificate cert, s-a constatat că în 5
cazuri au fost folosite vechile castre (Tibiscum, Pojejena, Praetorium,
Drobeta-Theodora, Desa), restul de 20 fiind construcții noi.
Din punct de vedere strategic se poate remarca faptul că cele mai multe
dintre fortificații au corespondente pe malul sudic al Dunării: Panéevo-Singidunum,
Contra Margum-Margum, Banatska Palanka-insula Sapaja-Laederata, Pojejena-Pincum,
Moldova Veche-Cuppae, Gornea-Novae, ContraRegina-Regina, Svinița-Boljetin,
Dubova-Hajduéka Vodenica, Dierna - Transdierna, Ducepratum - Sip, Transdiana
- Diana, Drobeta - Transdrobeta, Izvorul Frumos - Egeta, Ostrovul Mare
- Mihailovac, Izvoarele - Aquae, Alba - Transalba, Lucus-Translucus, Desa
- Ratiaria, Bistreț - Cebrus, Sucidava-Oescus, Turnu Măgurele - Asamum,
Dafne - Transmarisca, Piua Petrii - Carsium, Barboși - Dinogetia, Aliobrix
- Noviodunum. Este drept că fortificațiile nord-dunărene privite în ansamblu
reprezintă simple prelungiri în Barbaricum în comparație cu cele de la
sudul fluviului, fără de care n-ar fi putut exista, însă împreună constituiau
alături de drumuri, trupe și valuri de pământ, limesul Dunării de Jos în
epoca romană târzie.
Multe sunt situate în apropierea gurii de vărsare a unor ape: Panéevo -
râul Timiș, Banatska Palanka și insula Sapaja - râul Caraș și Nera, Pojejena
- râul Radina, Gornea - râul Căunița, Dubova - pârâul Morilor, Dierna
râul Cerna, Drobeta râul Topolnița, Bistreț - râul Desnățui, Turnu Măgurele
râul Olt, Dafne râul Argeș, Piua Petrii râul Ialomița, Barboși
râul Siret, Tyras - fluviul Nistru. În acest context este evident că scopul
lor era și acela de a preîntâmpina eventualele invazii pe văile acestor
ape.
Se poate observa că fortificațiile din sectorul corespunzător provinciei
Moesia Prima și parțial Dacia Ripensis (până la Dorticum) sunt mult mai
frecvente decât cele din Oltenia și Muntenia. Acest fapt s-ar putea explica
prin mai mulți factori: stadiul cercetărilor, existența unor foederati
(goții), rezistența sistemului defensiv de la est de Dorticum și nivelul
de siguranță sporit al navigației pe Dunăre în comparație cu cel din zona
Porților de Fier mult mai vulnerabil, valurile de pământ din câmpia Dunării
și sudul Moldovei.
Fortificațiile care sunt situate la mai mare distanță de Dunăre (Cenad,
Vrac, Tibiscum, Praetorium, Puținei, Pietroasele), reflectă foarte bine
o anumită situație politico-militară din fosta Dacie, anume întâietatea
Imperiului față de neamurile barbare, situație valabilă începând de la
Constantin cel Mare (324/332). Două dintre ele, este vorba despre Praetorium
și Puținei, par a fi avanposturile Diernei și respectiv Drobetei, ceea
ce denotă importanța excepțională a celor din urmă.
|
|
Back to Top
|
|
Tipologia, formele și elementele constructive ale fortificațiilor.
|
O abordare completă a tipologiei fortificațiilor nord-dunărene din perioada
romană târzie nu poate fi discutată în stadiul actual al cercetărilor,
întrucât nu sunt cunoscute planurile tuturor fortificațiilor. Din cele
cunoscute (Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja, Tibiscum, Pojejena,
Gornea, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta, Puținei, Hinova,
Tismana-Batoți, Izvorul Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreț, Sucidava, Turnu
Măgurele, Pietroasele, Piua Petrii, Barboși), o parte provin din vechile
schițe și hărți, în special de la Marsigli, și doar o mică parte au fost
ridicate într-un mod tehnic și științific adecvat. Izvoarele literare și
epigrafice complică această situație, folosind termeni diferiți: castra,
castella, praesidia, burgi, monopyrgia, iar istoriografia modernă a adoptat
termenul de quadriburgium pentru a desemna fortificațiile aparținând perioadei
Dioclețian - Constantin cel Mare.
Recent, a fost elaborată o tipologie a fortificațiilor romane târzii de
pe malul sudic al Dunării din regiunea Porților de Fier (Gordana MiloŚeviæ,
în Roman Limes..., p. 249-252), care însă nu poate fi decât de puțin folos
în cazul de față, pentru că avem de-a face cu un sector mult mai întins
și cu o mai mare diversitate de fortificații. Trecând în revistă informațiile
existente și ținând cont de particularitățile de construcție, cred că s-ar
putea propune următoarea tipologie:
I - fortificații de tip castra; sunt forturi de dimensiuni mari, având
formă patrulateră, cu sau fără turnuri de colț ieșite în afara incintei.
Acestui tip îi aparțin deopotrivă castre vechi refăcute în sec. al IV-lea
(Tibiscum, Pojejena, Praetorium, Drobeta, Desa ) cărora le-au fost blocate
trei din cele patru porți, precum și construcții noi (Puținei, Tismana-Batoți,
Izvorul Frumos, Izvoarele, Bistreț, Pietroasele, Piua Petrii).
II - fortificații de tip quadriburgium; sunt în totalitate construcții
noi, de formă aproximativ pătrată, cu dimensiuni mici și turnuri de colț
pătrate sau rotunde ieșite în exteriorul incintei. Accesul în fortificație
se făcea pe o singură poartă situată, de regulă, pe latura sudică. Acest
tip include următoarele fortificații: Panéevo, Sapaja, Gornea, Dierna,
Ducepratum, Hinova.
III - fortificații de formă triunghiulară; sunt construcții noi, cu turnuri
de colț rotunde ieșite în afara zidurilor. Din această categorie fac parte
forturile Constantia-Contra Margum și Transdiana.
IV - fortificații de formă poligonală, neregulată de dimensiuni mari, cu
turnuri de colț și mediane ce ies în exteriorul incintei. Acestui tip îi
aparține fortificația de la Sucidava.
V - fortificații cu rol de observare și semnali-zare (turnuri); sunt de
asemenea construcții noi, de dimensiuni reduse, fără destinație propriu-zis
defensivă. În acest tip se includ Svinița, Turnu Măgurele, Barboși și poate
Turris.
Se poate constata că predomină forturile de formă patrulateră, cu turnuri
de colț sau mediane, ieșite în afara liniei exterioare a incintei; acestea
din urmă se pare că aveau menirea de a susține mașini balistice. Comparativ
cu perioada clasică, începând cu Gallienus, în arhitectura fortificațiilor
apar schimbări fundamentale. Este abandonat castrul de tip patrulater regulat
cu 4 porți și turnuri dispuse simetric.
Vegetius (I, 23; III, 8) aprecia în sec. al IV-lea că fortificațiile puteau
avea orice formă (patrulateră, circulară, poligonală); forma Sucidavei
confirmă spusele sale. Accesul se va limita la o singură poartă, de regulă
flancată de două bastioane, iar turnurile sunt scoase în exterior. Este
abandonată și teoria lui Vitruvius (I, 10, 20), care nu recomanda turnurile
pătrate pe motiv că sunt ușor de distrus de mașini; așa cum s-a constatat
din descrierea fortificațiilor, turnurile pătrate sunt foarte numeroase.
Se pot întâlni și turnuri rotunde, semicirculare, pentagonale, ș. a.
Un autor bizantin anonim (Anonymus Byzantinus - vezi G. MiloŚeviæ, în Roman
Limes..., p. 251) prescrie, în sec. al VI-lea, ce-i drept, ridicarea fortificațiilor
în vecinătatea unei surse de apă și a unor materiale de construcție (lemn,
piatră); forma adecvată pentru o fortificație este cea triunghiulară. Așadar
nu era obligatorie o anumită uniformitate în construirea forturilor, ci
acest fapt era lăsat pe seama arhitecților militari care respectau indicațiile
oficiale sau puteau să devieze de la acestea.
Construcțiile interioare sunt de obicei modeste, ele constau în barăci
destinate cazării soldaților, magazii, ș. a. Pentru ridicarea zidurilor
de incintă s-a folosit în special piatră alternând cu rânduri de cărămizi,
dar pot fi întâlnite și alte modalități. În privința elementelor externe
de apărare se constată că numai o mică parte din fortificații mai dispuneau
de acestea: Drobeta, Hinova, Bistreț, Sucidava și, poate, Puținei și Transdiana.
Față de sec. II-III, așezări civile în jurul sau imediata vecinătate a
fortificațiilor, au fost puse în evidență numai la Tibiscum, Dierna, Drobeta
și Sucidava. Este posibil însă ca cercetările viitoare să mărească numărul
acestora.
|
|
Back to Top
|
|
|
În strânsă legătură cu fortificațiile sud dunărene, pentru cele de pe malul
stâng al fluviului se pot stabili următoarele faze constructive:
1. Gallienus - Aurelian; deși neremarcată de izvoarele literare această
fază a fost constatată arheologic la Drobeta, unde vechiul castru a fost
refăcut și la Sucidava, unde a fost ridicată prima fortificație militară
(zidul de incintă interior).
2. Prima tetrarhie (Dioclețian); acestei faze îi aparțin fortificațiile
de tip quadriburgium ridicate în apropierea Dunării, cu plan rectangular
și dimensiuni mici: Panéevo, Gornea, Dierna, Ducepratum, Hinova. De asemenea
acestei epoci i se mai pot adăuga: Banatska Palanka (?), Pojejena, Transdiana,
Tismana-Batoți (?), Ostrovul Mare (?), refacerea Drobetei și reparații
la incinta Sucidavei militare.
3. Constantin cel Mare și urmașii săi; este perioada de apogeu a fortificării
malului stâng al Dunării. Sunt reparate vechile castre - unele situate
la mare distanță de fluviu - și se ridică noi construcții de dimensiuni
relativ mari. Totodată își fac apariția turnurile de supraveghere. Această
fază include: Constantia-Contra Margum, Sapaja, VrŚac, Tibiscum, Moldova
Veche (?), Svinița, Dubova (?), Praetorium, Drobeta (refacere), Puținei,
Izvoru Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreț, Sucidava (zidul de incintă exterior),
Turris, Turnu Măgurele, Dafne, Pietroasele, Piua Petrii, Barboși și Aliobrix.
4. Valentinian I - Valens; această fază de construcție constă în reparații
făcute la fortificațiile vechi. În stadiul actual al cercetărilor nu se
cunosc fortificații noi. De menționat, cu titlu special, refacerea fortificației
de la Cenad.
5. Theodosius I; această fază se caracteri-zează în principal prin refacerea
fortificațiilor distruse sau afectate de evenimentele din anul 378.
6. Arcadius - Theodosius II; este ultima fază, sesizabilă deocamdată doar
la Sucidava. Acum se fac reparații pe întregul limes în contextul apropiatei
invazii hunice.
|
|
Back to Top
|
|
|
Pentru stabilirea momentului de sfârșit al fortificațiilor este necesară
analiza informațiilor oferite de izvoarelor literare, de stratigrafia,
forma, dimensiunile și elementele constructive ale fiecărei cetăți în parte.
De asemenea poziția geo-strategică poate sugera argumente logice în acest
sens, în timp ce circulația monetară nu poate fi folosită decât într-o
mică măsură.
Din punct de vedere istoric trebuie ținut cont în primul rând de cele două
evenimente care au zdruncinat limesul Dunării de Jos, adică de ata-curile
goților de după catastrofa din anul 378 de la Adrianopole, când însuși
împăratul Valens își pierde viața, și de invaziile hunice din prima jumătate
a sec. al V-lea, când este scos din funcțiune întreg limesul Dunării de
Jos. În speță, fortificațiile situate mai departe de Dunăre n-au putut
rezista șocului gotic din anii 378-379. Cele situate pe malul Dunării,
care au fost afectate de această situație critică, vor fi în parte refăcute,
existența lor prelungindu-se astfel până spre sfârșitul sec. al IV-lea
sau începutul celui următor. Există însă și fortificații care își încetează
existența independent de aceste repere cronologice.
În linii mari se pot stabili, cu caracter provizoriu, următoarele momente
de sfârșit a fortificațiilor:
- la mijlocul sec. al IV-lea își încetează existența Piua Petrii, Barboși
și Aliobrix;
- în jurul anului 365, Pojejena (?), Turnu Măgurele și Pietroasele;
- 378/379, Cenad, VrŚac, Tibiscum, Moldova Veche, Praetorium, Puținei, Tismana-Batoți
și Ostrovul Mare;
- sfârșitul sec. al IV-lea, Gornea, Svinița, Dierna, Alba, Lucus, Bistreț
și Dafne;
- prima jumătate a sec. al V-lea, Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja,
Banatska Palanka, Contra Regina, Ducepratum, Transdiana, Drobeta, Hinova
și Sucidava. Se pare că distrugerea acestora din urmă s-a petrecut în două
etape: 441 și 447 când hunii devastează linia Dunării mai întâi până la
Ratiaria și apoi până la Marea Neagră.
Această propunere de cronologie poate suferi modificări în viitor în măsura
în care noile cercetări vor impune acest lucru.
|
|
Back to Top
|
|
|
În strânsă legătură cu fortificațiile descrise sumar mai sus sunt și valurile
de pământ ridicate la est de Dunărea mijlocie și Tisa, la nordul Dunării
și în sudul Moldovei. Ca și fortificațiile, valurile de pământ reprezintă
lucrări militare de factură defensivă, indispensabile unui limes complet.
Ele aveau rolul de a atenua atacurile prin surprindere, dând răgazul necesar
strângerii forțelor pentru ripostă.
1. Valurile din Banat și Crișana; au fost înregistrate la începutul sec.
al XVIII-lea de către Marsigli și apoi de alte hărți topografice. Este
vorba de un sistem defensiv ce constă în trei rânduri de valuri (S. Dumitrașcu,
în ActaMN, VI, 1969, p. 483, nota 1, pentru bibliografie) orientate nord-sud,
ce coboară din Crișana, la sud de Mureș, în Banat. Primul și cel mai de
est se oprește dincolo de VrŚac, în apropiere de Dunăre. Al doilea val
coboară până lângă Kuvin. Dispunerea valurilor sugerează că au fost ridicate
pentru apărarea câmpiei Tisei. Reprezentând încă o controversă, valurile
au fost puse pe seama mai multor popoare (K. Horedt, în SCIV, 16, 4, 1965,
p. 725-730; S. Dumitrașcu, Dacia apuseană, Oradea, 1993, p. 146-148). Atribuirea
lor pe seama Imperiului în sec. al IV-lea (Constantin cel Mare) (S. Soproni,
Der spätromische Limes zwischen Esztergon und Szentendre. Das Verteidigungssystem
der Provinz Valeria im 4. Jahrhundert, Budapesta, 1978, p. 116) a fost
contestată (N. Gudea, în SCIVA, 32, 1, 1981, p. 126), considerându-se că
valurile nu se leagă organic de cele din sudul Moldovei și de Brazda lui
Novac.
Dacă ceramica descoperită în sondajul de la Covăsinț (D. Popescu, în SCIV,
19, 4, 1968, p. 689; E. Dörner, V. Boroneanț, în Ziridava, II, Arad, 1968,
p. 7-16) datează în parte din sec. III-IV, atunci apartenența valurilor
la epoca romană târzie aparent nu mai poate fi exclusă. Fiind lucrări de
mari proporții, ele au fost construite într-o perioadă de timp mai lungă:
Constantin cel Mare - Constantius II - Valentinian I (S. Soproni, în A.
Mora Ferenc Muzeum Evkönyve, 2, 1969, p. 117-133; vezi și N. Gudea, în
Drobeta, V, 1982, p. 104).
2. Brazda lui Novac de Nord; este cel mai semnificativ val de pământ ridicat
la nordul Dunării de Jos. Cercetat în mai multe rânduri de către C. Schuchardt,
Gr. Tocilescu, P. Polonic, C. M. Vlădescu ș. a. (M. Zahariade, Moesia Secunda,
Scythia și Notitia Dignitatum, Buc., 1998, p. 37-38, cu bibliografia),
Brazda lui Novac de Nord se termina probabil la Pietroasele. Datarea sa
în sec. al IV-lea (D. Tudor, în RIR, XI-XII, 1941-1942, p. 143 și urm.;
idem, OR4, p. 244-249; M. Zahariade, op. cit., p. 38), nu a fost acceptată
de istoriografia românească în totalitate (de ex.: V. Pârvan, Dacia, ed.
a IV-a, Buc., 1967, p. 206; I. Nestor, în Istoria poporului român, Buc.,
1972, p. 138). Cercetările recente ridică serioase rezerve față de această
problemă (C.C. Petolescu, în Thraco-Dacica, V, 1984, 1-2, p. 187-188; G.
Crăciunescu, în DROBETA Buletin științific trimestrial, I, 1994, 3-4,
p. 1-3).
3. Valurile din sudul Moldovei; din cele patru valuri cunoscute în această
regiune, doar două pot fi considerate romane, este vorba de cele dintre
Serbești-Tulucești și dintre Vadul lui Isac-Tatarbunar. Primul proteja
vadul Barboși-Dinogeția închizând accesul pe sectorul delimitat de râurile
Siret și Prut. Al doilea val prezintă trei sectoare: Vadul lui IsacBolgrad,
Bolgrad-lacul Cătlăbuga și lacul Cătlăbuga-Tatarbunar, construite probabil
succesiv (discuții și bibliografie la R. Vulpe, în Actes Mamaia, 1972,
p. 274-276).
Cu unele rezerve motivate de puținele elemente de datare oferite de valuri,
se poate afirma că acestea fac parte, așa cum s-a su-bliniat (R. Vulpe),
dintr-un mare ansamblu defensiv numit convențional Limes Scythicus. Destinația
lor era de a apăra linia Dunării de Mijloc și de Jos de atacuri ce puteau
surveni dinspre nord și est, așa cum reiese din dispunerea șanțurilor care
le precedau. Dimensiunile uriașe presupuneau existența unor resurse umane
și materiale considerabile, condiție ce putea fi îndeplinită numai de Imperiul
Roman. Așa cum am specificat, perioada de timp în care au fost ridicate
se întinde de la Constantin cel Mare până la Valentinian I și Valens.
|
|
Back to Top
|
|
|
În epoca romană târzie, la nordul Dunării s-au folosit în general drumurile
terestre mai vechi din sec. II-III, unele dintre acestea fiind refăcute
în sec. al IV-lea. Date fiind însă condițiile politico-militare se poate
aprecia că importanța lor a scăzut, accentul punându-se acum în special
pe flota de pe Dunăre.
Drumul strategic, care de fapt constituie componenta de bază a oricărui
limes, se afla pe ripa sudică a fluviului: de la Singidunum trecea prin
Viminacium, Laederata, Egeta, Ratiaria, Oescus, Novae, Transmarisca, Durostorum,
Troesmis, Noviodunum, Ad Stoma, Histria, Tomis, Dionysopolis, Apollonia,
și de aici mai departe până la Constantinopol (cf. Tabula Peutingeriana).
Este clar că drumurile de la nordul Dunării folosite în epoca romană târzie
sunt auxiliare acestuia. Se pare că Banatul a beneficiat de cea mai complexă
rețea de drumuri (I. Ferenczi, în Banatica, 3, 1974, p. 111-127), având
un statut special și din acest punct de vedere; unele sunt amintite și
de Priscus Panites.
Fortificația de la Cenad se afla pe vechiul drum ce urmărea valea Mureșului
până la Seghedin, deși nu este de neglijat posibilitatea transportului
naval pe râul Mureș cu ambarcațiuni.
Un drum terestru a fost identificat prin fotografii aeriene pe ruta Panéevo-Kuvin-Banatska
Palanka (M. Dordeviæ, în Roman Limes ..., p. 127 și urm.), a cărui pază
și întreținere era asigurată de garnizoanele militare din localitățile
amintite.
Laederata-Tibiscum (D. Tudor, OrTgsate, p. 19) și Dierna-Praetorium-Tibiscum
(D. Tudor, op. cit., p. 47 și urm.), sunt alte drumuri mai vechi refolosite
în sec. al IV-lea. Ele asigurau comunicația între avanpostul de la Tibiscum
și celelalte fortificații de pe malul Dunării. În județul Caraș-Severin
au fost descoperiți trei stâlpi miliari, din care doi au fost datați în
epoca romană târzie (O. Răuț, O. Bozu, R. Petrovszky, în Banatica, 4, 1977,
p. 135 și urm.).
Între Drobeta și Puținei a existat în sec. al IV-lea o cale de comunicație
terestră mai veche; de la Drobeta de-a lungul Dunării până la Sucidava,
transportul se făcea pe malul fluviului sau mai degrabă prin intermediul
navigației. Elocvente sunt în acest sens numeroasele mențiuni despre stațiunile
flotei dunărene, dar și descoperirile arheologice care au pus în evidență
câteva instalații portuare.
Mult mai cunoscut este drumul ce lega Sucidava de Romula (Drumul lui Traian),
refăcut în timpul lui Constantin cel Mare, așa cum dovedește un miliarium
descoperit la nord de Celei (D. Tudor, în AO, 17, 1938, p. 19 și urm.).
Prin intermediul acestuia se asigura legătura între Peninsula Balcanică
pe valea Isker-ului, și teritoriile de la nordul Dunării din fața Daciei
Ripensis și a Moesiei Secunda.
De la Barboși se putea ajunge spre vest la Pietroasele și spre est prin
Aliobrix, la Tyras. O mențiune fugară a lui Ammiannus Marcellinus (XXI,
3, 5) despre un miliarium cu numărul 20, atestă existența unui drum terestru
pe valea Nistrului din sec. II-III, folosit poate și în sec. al IV-lea
(N. Gostar, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza din
Iași, 3, 10, 1964, p. 63; I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor
liberi, Iași, 1982, p. 48-49).
Așa cum am specificat un accent deosebit s-a pus în această vreme pe flota
dunăreană. Fără a insista prea mult asupra acestui aspect care va fi abordat
cu prilejul discutării unităților militare dislocate la nordul Dunării,
voi trece în revistă principalele stațiuni fluviale ale flotei așa cum
au fost înregistrate de Notitia Dignitatum:
Margum: classis stradensis et germensis (XLI, 24, 39);
Viminacium: praefectus classis Histricae (XLI, 16, 38);
Egeta: praefectus classis Histricae (XLII, 42);
Ratiaria: praefectus classis Ratiarensis (XLII, 43);
Appiaria: milites terti nauclarii (LX, 16);
Altinum: milites nauclarii Altinenses (XLI, 28);
Durostorum: praefectus navium amnicarum (XLI, 36);
Flaviana: milites nauclarii (XXXIX, 20);
Plateypegiae: praefectus ... musculorum Scythicorum et classis (XXXIX,
35). |
De asemenea inscripțiile tegulare de la Noviodunum atestă existența unei
P(RAEFECTURA) C(LASSIS) R(IPAE) S(CYTHICAE) (Inscripțiile din Scythia Minor,
Buc., 1980, nr.285).
|
|
Back to Top
|
|
*
* *
|
Campaniile hunice din anii 441 și 447 au dus la scoaterea din funcțiune
în totalitate a limesului Dunării de Jos. Mai mult Imperiul este constrâns
pentru o perioadă scurtă de timp să evacueze o fâșie de teritoriu sud-dunărean
până la Naissus. Destrămarea coaliției hunice i-a propulsat pe gepizi ca
principali beneficiari ai acestui fapt: ei vor deveni foederati ai Imperiului
și stăpâni ai Pannoniei. Ulterior în Peninsula Balcanică au fost colonizați
ostrogoți tot cu titlul de foederati; în 488 aceștia pleacă spre Italia.
Pe termen lung noua situație politică a avut efecte benefice pentru Imperiul
Roman care, la sfârșitul sec. al V-lea - începutul sec. al VI-lea, revine
lent pe linia Dunării. Acum se iau măsuri de refortificare a limesului
dunărean prin refacerea fortărețelor distruse de huni.
Inscripțiile tegulare de la Histria (IGLR, p. 150-152) și Dinogetia (IGLR,
p. 260-262), denotă faptul că revenirea Imperiului pe granița dună-reană
a Scythiei s-a făcut în vremea împăratului Anastasius (491-518) (DID, II,
p. 409-411). O situație similară avem și în provincia Moesia Secunda. În
sfârșit, inscripția din capitala Daciei Ripensis de la Ratiaria: Anastasiana
Ratiaria semper floreat (V. Velkov, Vâzpomenatelen nadpis za imperator
Anastasii /491-518/ ot Raciaria, Arheologija, 1984, 2-3, p. 92-94) demonstrează
că și în această provincie stăpânirea romană se reinstalează pe Dunăre.
Nu același lucru se poate spune și despre Moesia Prima unde, din diferite
motive politico-militare, nu se poate vorbi de refacerea frontierei pe
Dunăre înainte de Iustinian. Faptul este atestat de izvoarele literare
(Procopius, De Aedificiis, IV, 4, 6; Novela, XI) și confirmat de descoperirile
arheologice (M. Vasiæ, în Starinar, 45-46, 1994-1995, p. 41 și urm.).
Ca și mai devreme, s-a procedat la reconstruirea unor fortificații la nordul
Dunării, care constituiau veritabile capete de pod în condițiile în care
Imperiul nu mai are forța necesară și nici interesul teritorial de a reanexa
o regiune din fosta Dacie. În contradicție cu propaganda imperială (Ioannes
Lydos, II, 28) care acreditează ideea reluării unor teritorii nord-dunărene,
cercetările au demonstrat că avem de-a face doar cu un control asupra malului
nordic al Dunării, exercitat prin intermediul fortificațiilor refăcute.
Dintre acestea sunt cunoscute foarte puține.
|
|
Back to Top
|
|
(sfârșitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea) |
1. Insula Sapaja; fortificație din sec. IV refăcută în vremea lui Iustinian
între anii 530-535 (M. Vasiæ). Castellum-ul a păstrat vechiul plan și dimensiunile,
cu excepția turnurilor de colț care devin acum circulare. Vestigiile anterioare
au fost utilizate ca fundamente pentru noua construcție. Distrugerea sa
a survenit, ca la mai toate fortificațiile Moesiei Prima, spre sfârșitul
sec. VI. Ultima monedă provine de la Maurikios Tiberios, fără precizarea
anului de emitere.
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
M. Vasiæ, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 41-53.
2. Litterata; identificarea acesteia cu Laederata antică este încă o controversă.
Existența sa este atestată doar de izvoarele literare, fiind neprecizată
pe teren. Tabula Peutingeriana și Notitia Dignitatum o amintesc dar fără
o localizare certă. Novela XI o menționează ca fiind la nordul Dunării
fără alte precizări. În schimb, Procopius o situează în fața orașului Novae
pe malul stâng al fluviului; tot el afirmă identitatea Litterata = Laederata,
cu mențiunea că este vorba de o fortificație mai veche restaurată acum.
Am amintit mai sus despre încercarea de a localiza această enigmatică fortificație
pe insula Sapaja (D. Dimitrijeviæ). Dacă Laederata antică se identifică
cu fortificația de la Ram, atunci există o contradicție între izvoarele
lite-rare și descoperirile arheologice. În încercarea sa de a rezolva această
dilemă, Al. Jovanoviæ presupune că au existat mai multe localități cu acest
nume: Laederata = Ram, Nova Laederata = insula Sapaja, Translaederata =
Banatska Palanka. Oricum, un lucru este cert, acela că izvoarele literare
din sec. VI (Novela XI, Procopius) de fapt singurele care o specifică cert
la nordul Dunării, folosesc denumirea Litterata, spre deosebire de cele
din sec. IV (Tabula Peutingeriana, Notitia Dignitatum) care o numesc Laederata,
Laedenata, Laedemata. Acest fapt îndreptățește presupunerea că au existat
măcar două fortificații, una din sec.I-IV la sudul Dunării, cealaltă din
sec. VI la nord.
Novele XI;
Procopius, De Aedificiis IV, 6, 3-5;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
D. Dimitrijeviæ, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
Al. Jovanoviæ, în Roman limes ..., p. 69-72.
3. Recidiva; fortificație din sec. VI neprecizată pe teren. Existența sa
este atestată de Novela XI, care o menționează la nordul Dunării împreună
cu Litterata în sectorul Viminacium. A fost identificată pe rând cu Arcidava
(V. Pârvan) și apoi cu Sucidava (D. Tudor); pentru ambele ipoteze nu există
dovezi concrete: Arcidava este situată prea departe de linia Dunării, iar
Sucidava era prea cunoscută pentru a fi confundată cu Recidiva.
Novele, XI;
V. Pârvan, Contribuții la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 183-189;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
D. Tudor, OR4, p. 466.
4. Ducepratum; apartenența fortificației din insula Ada-Kaleh la provincia
Dacia Ripensis, sugerează faptul că refacerea sa ar fi putut începe în
timpul împăratului Anastasius. Singura dovadă a existenței sale în sec.
VI este mențiunea lui Procopius, întrucât fortificația nu a fost cercetată
arheologic.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. GaraŚanin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;
5. Transdiana; fortificația din insula Banului era refăcută în sec. VI,
după spusele lui Procopius. Refacerea a fost constatată arheologic mai
mult prin inventar decât stratigrafic. Momentul distrugerii sale se situează
poate în vremea lui Tiberius II Constantin (574-578), dacă ținem cont că
alături de ceramica de sec. VI a fost descoperită și o monedă emisă în
timpul acestui împărat.
Procopius, De Aedificiis, IV, 4;
M. Davidescu, Hinova, Buc., 1989, p. 94-103;
V. Kondiæ, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.
6. Theodora; distrugerea hunică a provocat și pierderea vechiului nume,
Drobeta, astfel că în sec. VI toponimul folosit este Theodora. Cercetările
arheologice au infirmat mențiunea lui Procopius care afirmă că în sec.
VI n-ar fi fost refăcută. Circulația monetară reîncepe cu monede emise
sub Anastasius până la Maurikios Tiberios. Ultimele cercetări arată că
reconstrucția nu a vizat doar turnul poligonal din colțul sud-vestic al
castrului, ci întreaga fortificație, păstrându-se vechea formă și dimensiunile.
D. Tudor, OR4, p. 459;
M. Davidescu, Drobeta, p. 219-226;
O. Toropu, Romanitatea..., anexele 14-16.
7. Ostrovul Mare; porțiunea de incintă dezvelită de M. Davidescu denotă
existența unei fortificații de sec. VI după părerea autorului, sau de sec.
IV refăcută în sec. VI, așa cum am arătat mai sus în repertoriul anterior.
Este probabil ca acestei ultime faze de construcție îi aparțin blocarea
porții și ridicarea turnului circular din colțul de nord-est.
M. Davidescu, Hinova, p. 107-117.
8. Sykibida; izvoare literare (Procopius) și cercetările arheologice confirmă
restaurarea integrală a fortificației de la Celei în perioada Anastasius-Iustinian.
La fel și circulația monetară, care debutează sub Anastasius și se încheie
la Maurikios Tiberios. În interiorul incintei au fost descoperite temeliile
unei bazilici creștine și o fântână secretă, ambele aparținând sec. VI.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 34-35;
D. Tudor, OR4, p. 459-466;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 35 și anexele 14-17;
Idem, Sucidava-Celei, Buc., 1987.
9. Dafne; Procopius menționează rezidirea a fundamentis a cetății lui Constantin
cel Mare, în timpul lui Iustinian. Dafne este ultima fortificație de sec.
VI cunoscută la nordul Dunării de jos, a cărei refacere a fost probabil
motivată de importanța strategică pe care o avea.
Procopius, De Aedificiis, IV, 7, 7-8.
Acestea sunt fortificațiile nord-dunărene cunoscute în perioada de timp
corespunzând sfârșitului de sec. V și sec. VI, deși izvoarele lite-rare
(Novela XI, Procopius) menționează mai multe fortărețe nenominalizate.
Nu se dețin date despre ridicarea unor construcții noi. Lipsesc fortificații
pe sectorul nord-dunărean al Scythiei. În general fortificațiile au fost
refăcute după planul și dimensiunile mai vechi. Tehnica de construcție
veche a fost utilizată în continuare cu precizarea că predomină folosirea
cărămizii. Turnurile de colț și intermediare rămân în exteriorul incintei,
uneori modificate ca formă (Sapaja). Apariția bisericilor și mormintelor
în interiorul fortificațiilor (N. Gudea, rezumatul tezei de doctorat, p.
13) este documentată numai la Sucidava.
În stadiul actual al cercetărilor nu se confirmă anexarea în sec. VI de
către Imperiu a unei fâșii de teren nord-dunărene de-a lungul fluviului.
Stăpânirea romană a fost totuși prezentă pe malul nordic al Dunării în
imediata apropiere a fluviului. O deosebită atenție a fost acordată, se
pare, Banatului: din cele 9 fortificații cunoscute, 6 aparțin acestui sector.
Novela XI face o mențiune specială în acest sens, iar generalul Priscus
îl consideră pământ roman (Theophilactus Simocattes, VII, 7).
Sfârșitul fortificațiilor trebuie plasat înainte de anul 602. De rău augur
a fost căderea fortăreței Sirmium sub avari, fapt care a reprezentat o
gravă amenințare la adresa întregului limes al Dunării de jos. În pofida
destrămării limesului în mai multe etape, apoi definitiv în anii 614-619
(Al. Madgearu, Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de
jos în sec. VII-VIII, Buc., 1998, p. 138-143), este greu de crezut că fortificațiile
nord-dunărene ar fi continuat să existe în contextul atacurilor slavo-avare
și mai ales a revoltei lui Phokas.
Nu se cunosc date despre eventualele așezări civile din vecinătatea fortificațiilor.
Dacă unele drumuri mai vechi au putut fi utilizate și în această perioadă,
deși este mult mai probabil transportul pe Dunăre, cu totul alta este situația
marilor valuri de pământ care au devenit inutile acum. Despre construirea
unor poduri peste Dunăre nu există informații certe.
|
|
Back to Top
|
|
*
* *
|
Efectele persistenței stăpânirii romane în sec. IV-VI asupra unor teritorii
din fosta Dacie, au fost cu siguranță majore pentru destinele romanității
nord-dunărene. Acest fenomen nu poate fi însă relevat în întregime, întrucât
stadiul cercetărilor este departe de a fi satisfăcător. Porțiuni întinse
din ripa nord-dunăreană sunt lipsite de fortificații, acolo unde ar fi
fost normal ca acestea să existe. Lăsând la o parte motivele obiective,
acest fapt trebuie pus și pe seama cercetărilor, încă insuficiente.
|
|
|
Back to Top
|
|
ABREVIERI
|
AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice.
ActaMN - Acta Musei Napocensis.
ActaMP - Acta Musei Porolissensis.
Actes Mamaia 1972 - Actes du IXe Congrés International dÉtudes sur les frontiéres romaines, Mamaia, 1972, Buc., Köln-Wien, 1974.
AO - Arhivele Olteniei.
BMI - Buletinul Monumentelor Istorice.
Comori arheologice ..., - Comori arheologice în regiunea Porților de Fier, Buc., 1978.
D. Benea, Dacia sud-vestică ... - Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timișoara, 199ș6.
DID - Din istoria Dobrogei.
D. Tudor, OR4 - Oltenia romană, ediția a IV-a, Buc., 1978.
D. Tudor, OrTgSate - Orașe, târguri și sate în Dacia romană, Buc., 1968.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ... - Trei tezaure monetare din Banat din secolul IV, Lugoj, 1974.
IDR - Inscripțiile Daciei romane.
IGLR E. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII
descoperite în România, Buc., 1976.
Materiale - Materiale și cercetări arheologice.
M. Davidescu, Hinova - Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989.
M. Davidescu, Drobeta - Drobeta în secolele I-VII, Craiova, 1980.
O. Toropu, Romanitatea ... - Romanitatea târzie și străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976.
Protase, PC - Dumitru Protase, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii.
R. Vulpe, HAD - Histoire ancienne de la Dobroudja, Buc., 1938.
RIR - Revista istorică română.
Roman Limes... - Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad, 1996.
SCIV (A) - Studii și cercetări de istorie veche (și arheologie).
SMMIM - Studii și materiale de muzeografie și istorie militară.
SCN - Studii și cercetări numismatice.
|
|
|