Prima încercare de periodizare a culturii Otomani o datorăm lui I. Ordentlich, care, pe baza cercetărilor mai vechi, ca și pe baza propriilor cercetări în așezarea eponimă sau în alte stațiuni, a propus o împărțire a culturii în trei faze plus una de tranziție, notate cu I-III. Întreaga evoluție a culturii era încadrată de către I. Ordentlich în perioada timpurie (faza I = Reinecke A1-2), mijlocie (faza II = Reinecke B1-2, tranziția II-III = Reinecke B2-C) și târzie (faza III = Reinecke C-D). O periodizare asemănătoare a fost propusă apoi de către I. Bóna. În 1978, pe baza modelului lui Ordentlich, T. Bader a propus o nouă periodizare, incluzând o ultimă fază (IV), datată în Reinecke D, pe baza relațiilor cu grupurile Berkesz-Demecser, Egyek și Hajdúbagos. Ulterior, prin încercarea de definire a câtorva grupuri culturale cum sunt Bădeni III-Deva, Biharea, Csorva, Igrița sau Pișcolt-Cehăluț, înțelegerea evoluției culturale în bronzul mijlociu și târziu a fost complicată artificial. Cum cele mai multe dintre aceste faze sau "grupe" au mai multe elemente comune, în ceea ce privește repertoriul ceramic, este necesară o examinare a unor detalii de ornamentică pentru o mai bună înțelegere a întregii probleme.
În articolul de față sunt analizate două aspecte ale olăriei culturii Otomani, cu privire specială asupra fazelor târzii. Primul constă în decorul cu arcade și ghirlande hașurate, care ornamentează, mai ales, corpul străchinilor largi cu profil arcuit și care, prin contextul stratigrafic (locuirea din faza III de la Otomani-"Cetatea de pământ", Andrid A, Békés, Gáborján-Csapszékpart - nivelele II-III, Tiream și Vărșand) în care au fost găsite, pot fi încadrate în fazele evoluate ale culturii Otomani (III-IV) și în perioada evoluată a bronzului mijlociu și începutul bronzului târziu (Reinecke C-D). Atât motivul cât și forma vaselor evoluează din ceramica fazelor mai vechi ale culturii Otomani. Acest motiv mai este cunoscut și din ultimul nivel de la Pecica, ce poate fi încadrat în Reinecke C-D. Foarte seminificative sunt și fragmentele ceramice de ascest tip descoperite asociate cu ceramică Wietenberg C și D, în mai multe contexte de la Aiton, Ciceu-corabia, Derșida-niv. 5, Deuș, Deva, Gilău, Gârbău, Lopadea Veche, Măhăceni, Mintiu Gherlii, Nicula, Straja, Unirea și Viștea. Reamintesc că faza Wietenberg C, parțial contemporană cu Otomani III, poate fi încadrată în tranziția de la Reinecke B2 la C, în vreme ce faza Wietenberg D, paralelă cu faza Otomani IV și complexul Igrița, se plasează foarte bine în perioada Reinecke D. Motivul decorativ în discuție poate fi astfel încadrat din perioada Reinecke B2 și până în D, eventual începutul celei din urmă. O astfel de poziție cronologică corespunde în general cu opiniile generale ale arheologilor români, fiind însă ceva mai târzie decât datările propuse în Ungaria sau Slovacia. Acest fapt ar putea fi explicat prin aceea că influențele culturii mormintelor tumulare, după care sunt judecate descoperirile Otomani târzii, nu sunt uniform răspândite.
Al doilea ornament discutat este proeminența înconjurată sau mărginită la partea inferioară de ghirlande canelate. Proeminențe flancate de caneluri s-au descoperit la Bé, Cehăluț, Crasna, Otomani, Pișcolt, Streda nad Bodrogom, Suplacu de Barcău, Tiszaalpár și Vărșand. ?i motivul acesta are aceeași poziție cronologică iar geneza îi poate fi regăsită, de asemenea, în tradițiile mai vechi - spiralele caracteristice fazelor II-III - ale olăriei culturii Otomani. În spijinul acestei afirmații se pot cita descoperirile de la Bădeni, Chintelnic, Cicău, Ciceu-Corabia, Cluj, Corpadea, Cugir, Deuș, Deva, Hunedoara, Măhăceni, Nicula, Unirea și Viștea. Separarea acestei ceramici de restul olăriei Otomani, așa cum se mai procedează uneori în Ungaria, sau, șimai lipsit de temei, în cazul grupurilor Pișcolt-Cehăluț sau Bădeni III-Deva, este cu totul neavenită și crează imaginea falsă a unei întreruperi a dezvoltării culturale. Materialele de la Egyek, Hajdúbagos și Berkesz-Demecser conțin o ceramică identică celei discutate și pot fi incluse în faza târzie a culturii Otomani, pe care o consider caracterizată de dominanța decorului canelat. Datarea până în faza Reinecke Bz. D se mai sprijină și pe informația stratigrafică, contextul descoperirii și anumite piese de bronz. Pot fi observate și influențe ale culturii tumulare.
Cele două motive indică o continuitate a culturii Otomani până, cel puțin, la începutul fazei Reinecke D. Faptul că decorul respectiv se poate urmări, în succesiunea evoluției lui, din fazele mai vechi ale culturii Otomani, ne îndreptățește să-l considerăm ca aparținând acestei culturi. Pe acest temei, trebuie respinse încercările de a-l atribui unor "culturi" noi, după propunerile recente ("grupuri" sau "culturi" precum Bădeni III-Deva, Biharea, Pișcolt-Cehăluț etc.).
În sfârșit, este pusă problema definirii termenului de cultură arheologică și a confuziei frecvente care se face în sud-estul Europei între cultură și stil ceramic. Prin conținutul unei culturi trebuiesc înțelese, alături de ceramică, elemente precum forma și organizarea așezărilor, rit și ritual de înmormântare, unelte, arme, exprimări de natură spirituală și socială (în măsura în care pot fi surprinse arheologic) pentru un spațiu și un timp clar definite. În aceeași ordine de idei, se subliniază faptul că piese exportate sau importate (respectiv străine mediului în care au fost găsite) nu pot reprezenta un criteriu în definirea unei arii de răspândire culturală.